Ionel Bostan

Pe locul unei „Grossmarkthalle” (hală de comerţ en-gross din Frankfurt), Banca Centrală Europeană (BCE) îşi construieşte un sediu cu o suprafață de circa 186.000 mp. Proiectul combină clădirile istorice cu un bloc turn destinat spațiilor de birouri, de aproximativ 185 de metri înălțime. Bugetul este pe măsură, apropiindu-se de un miliard de euro. Iniţial, terminarea lucrărilor fusese planificată pentru 2008, însă finalizarea a fost amânată până la sfârşitul anului 2011. Aceasta pentru că au fost introduse două noi faze, neprevăzute inițial: una de revizie şi alta de optimizare. Faza de revizie a durat 10 luni şi a fost urmată de cea de optimizare de 13 luni, în cursul căreia s-a reuşit o reducere cu 30 % a costurilor. Întârzierea finalizării proiectului conduce însă la costuri suplimentare cu chiriile. Evident, managementul unui proiect de asemenea anvergură nu putea scăpa atenţiei Curţii Europene de Conturi (CCE). De aceea, instituţia de control şi-a stabilit drept obiectiv evaluarea eficienței operaționale a gestionării tuturor activităţilor privind investiţia în cauză (demarată în anul 2001) şi conformitatea acesteia cu normele în vigoare. De asemenea, Curtea a efectuat şi un „audit de urmărire” cu privire la eficiența politicii de resurse umane a BCE. Accentul a fost pus pe concursul de selecție a proiectului de construcție şi aspectele tehnice ale caietului de sarcini elaborat de BCE. Auditul a luat în considerare, de asemenea, evoluția ulterioară a proiectului privind noul sediu al BCE. În principal, Curtea a evaluat dacă BCE: a pus la punct o planificare şi o structură organizatorică eficiente; a instituit un cadru corespunzător de gestionare a riscurilor (de monitorizare, de control şi de raportare), luând în considerare complexitatea proiectului; a aplicat proceduri adecvate de achiziție, în conformitate cu normele generale aplicabile. Potrivit Raportului CCE (J.Of.U.E. - 2007/C 313/01), s-au constatat anumite deficiențe în ceea ce priveşte gestionarea riscurilor, dar şi în planul derulării achiziţiilor publice. Până în luna august 2006, Curtea trecuse în revistă registrul riscurilor care fusese întocmit pentru proiectul privind noul sediu al BCE şi care prezintă, pentru fiecare element, o descriere, impactul potențial, măsurile de luat, persoana responsabilă şi stadiul de evoluție. BCE a clasificat peste 100 de riscuri potențiale în registrul respectiv, clasându-le de la nivelul 1 (impact redus şi probabilitate scăzută) până la 25 (impact ridicat şi probabilitate ridicată). Registrul nu oferea întotdeauna o imagine clară a elementelor cu cel mai ridicat grad de risc, a probabilității de apariție a acestora sau a intervalului de timp în care puteau să survină acestea: riscurile nu erau întotdeauna formulate într-un mod coerent şi uneori se făcea confuzie între riscuri şi subriscuri. De asemenea, diversele riscuri de reputație erau dispersate pe tot cuprinsul registrului de riscuri, uneori fiind clasate cu un grad relativ mic, şi în mai multe rânduri s-a trecut în registru numai un subrisc sau s-a omis riscul principal. În privinţa achiziţiilor publice, constatarea a fost că normele şi procedurile generale de cumpărare nu prevedeau o procedură de contestație oficială şi nu defineau criteriile de excludere a ofertelor nefiresc de mici. De asemenea, plafoanele valorice nu au fost actualizate în mod sistematic. Deşi, în general, achizițiile legate de construirea noului sediu au respectat normele şi procedurile BCE, modul de punctare era uneori neclar şi se baza pe subcriterii care nu fuseseră prevăzute explicit cu titlul de criterii de evaluare. Apoi, cu toate că majoritatea excepțiilor erau autorizate şi justificate corespunzător, au existat cazuri în care justificarea furnizată pentru excepții era discutabilă şi nu era susținută de documente adecvate. În ceea ce priveşte o serie de proceduri de achiziții publice, nu sunt disponibile elemente probante care să ateste că a fost selectată întotdeauna oferta cea mai avantajoasă din punct de vedere al raportului calitate/preț. În cadrul unora dintre aceste proceduri, nu era definită foarte clar sfera de cuprindere a serviciilor ce urmau a fi furnizate, ofertele prezentau un număr mare de abateri, iar ofertanții selectați pentru negocieri au fost ulterior autorizați să îşi modifice semnificativ ofertele. Curtea a constatat şi deficiențe în controalele efectuate de BCE cu privire la procedurile de achiziții referitoare la serviciile prestate de consultanți externi. Într-unul dintre aceste cazuri, nu existau documente prin care să se poată urmări controalele efectuate de BCE cu privire la modul de punctare a ofertelor. De aceea, recomandările CCE au în vedere ca BCE să îşi îmbunătățească gestionarea riscurilor în cadrul proiectului privind noul sediu şi să îşi consolideze mecanismele proprii de control în cadrul procedurii de achiziții publice, asigurându-se de respectarea pe deplin a normelor aplicabile. Auditul eficienței politicii de resurse umane a scos în evidenţă că BCE doar îşi conturase elaborarea indicatorilor-cheie de performanță pentru activităţile specifice. Introducerea noii versiuni a sistemului informatic care vizează sporirea fiabilităţii şi caracterului complet al datelor privind concediile şi absențele personalului urma să fie definitivată după finalizarea auditului, iar anumite orientări şi proceduri (cele disciplinare sau cele privind munca cu fracțiune de normă), nici nu fuseseră abordate.

În România numărul total de entităţi publice locale este de 3.223. Dintre acestea, cele care şi-au organizat funcţia de audit intern sînt în număr de 1.330 entităţi. Potrivit datelor centralizate la direcţia de specialitate a MFP, numărul normat de auditori din sistemul public este de 3.800 posturi, însă numărul efectiv existent nu depăşeşte 2.790 persoane (73%).

În prezent, la o categorie importantă de entităţi publice, care gestionează un buget de pînă la 3.500.000 lei, îndeosebi ordonatori principali de credite de la nivel local, funcţia de audit intern este implementată în proporţie de doar 41%. Drept motive invocate adesea pentru neconstituirea compartimentelor respective întîlnim lipsa personalului de specialitate, problematica redusă şi costurile necesare, relativ ridicate (salarizarea unui auditor se ridică, în medie, la 3.000 lei lunar). Apoi, la unele entităţi publice centrale ai căror conducători sînt ordonatori principali de credite şi gestionează un buget de pînă la 5.000.000 lei, compartimentul de audit intern este constituit dintr-o singură persoană, ceea ce înseamnă încălcarea standardelor de audit intern. Cînd structura respectivă de audit public intern (API) este normată/ încadrată cu singur post, activitatea de supervizare a misiunilor (Standardul nr. 2340) este de-a dreptul inexistentă. Aceasta pentru că supervizarea trebuie să revină unui auditor intern cu experienţă, care să nu fi fost implicat în mod direct în misiune. Nici realizarea unui program adecvat de asigurare şi de îmbunătăţire a calităţii API nu se poate înfăptui. Amintim că Standardul nr. 1310 - Evaluări ale programului de calitate, presupune ca această activitate complexă să fie în sarcina directă a conducătorului compartimentului API, necesitînd a se baza pe un proces de evaluări interne şi externe desfăşurate în mod sistematic. Standardul 1110 – „Independenţa în cadrul organizaţiei” nu este implementat integral, ignorîndu-se necesitatea constituirii Comitetelor de audit intern (CAI), ca interfaţă între managementul insituţiei şi activitatea de audit intern. CAI este menit să sprijine activitatea API, prin asigurarea independenţei funcţionale a acesteia şi a obiectivităţii profesionale, să supravegheze activitatea API pentru concentrarea în zonele de risc şi să evalueze contribuţia pe care API trebuie să o aibă la bunul mers al entităţii. La toate acestea se adaugă faptul că standardele de audit intern recomandă implementarea unui sistem de atestare/ certificare a auditorilor interni, în vederea creşterii performanţelor API, asigurării  stabilităţii auditorilor în cadrul entităţilor  şi constituirii unei rezerve de profesionişti în domeniu. Respectarea Standardelor internaţionale de audit intern şi luarea în considerare a practicii recunoscute în domeniu presupune amendarea serioasă a  Legii nr. 672 din 24 decembrie 2002 privind auditul public intern, cu completările şi modificările ei ulterioare. Dealtfel, Unitatea Centrală de Armonizare pentru Auditul Public Intern (UCAAPI) a devenit recent iniţiator al acestui demers, din dorinţa creşterii contribuţiei activităţii de audit intern la bunul mers al entităţilor publice. Textul normativ propus include o nouă modalitate de organizare a activităţii de audit intern, prin sistemul de cooperare între mai multe entităţi publice locale, cu scopul de a asigura în comun funcţia de audit intern. Sistemul constă în gruparea, pe zone limitrofe şi pe principalele căi de comunicaţie, în jurul unei primării, considerată primărie organizatoare, a mai multor primării locale. Între primăria organizatoare şi celelalte primării locale urmează să se încheie un acord de cooperare privind modul de exercitare în comun a activităţii de audit intern, reglementînd în mod concret elaborarea planului de audit intern, sistemul de derulare a misiunilor de audit intern, modalităţile de raportare şi de urmărire a implementării recomandărilor, modalitatea de finanţare a costurilor etc. Funcţia de audit intern ar urma să fie asigurată de primăria organizatoare, care va dezvolta o structură de audit intern suficient de mare care să efectueze anual cel puţin 2-3 misiuni de audit intern la nivelul standardelor profesionale, la primăriile cuprinse în acordul de cooperare. Competenţa elaborării cadrului general al acordului de cooperare între entităţile publice locale, pentru asigurarea funcţiei de audit intern, revine MFP. Pentru primul an de implementare a acestui sistem,  se vizează crearea unui număr de 10 asociaţii a cîte 10 primării, normîndu-se - în medie - cu 6 auditori interni fiecare asociaţie. Tot MFP, prin UCAAPI, pe baza protocolului de colaborare, ar trebui să realizeze la entităţile publice centrale ai căror conducători sînt ordonatori principali de credite, cu un buget de pînă la 5.000.000 de lei şi care nu şi-au constituit un compartiment de audit intern, activitatea de audit intern. În cazul în care, aceste entităţi publice şi-au constituit compartiment de audit intern cu un singur auditor, funcţiile de supervizare şi de asigurare a îmbunătăţirii calităţii activităţii de audit intern, stabilite prin standardele de audit intern, vor fi asigurate de MFP, prin UCAAPI, pe bază de protocol de colaborare. CAI-urile urmează să se constituie la nivelul ordonatorilor principali de credite, care derulează în cursul unui exerciţiu bugetar un buget mai mare de 2.000.000.000 de lei. Rolul concret al acestora ar fi de a eficientiza munca auditorilor prin analiza şi avizarea planurilor multianuale şi anuale, a Raportului anual şi Normelor metodologice proprii pentru activitatea de audit intern, a acordurilor de cooperare în exercitarea funcţiei de audit intern şi a numirii sau destituirii conducătorului compartimentului de audit intern. Iniţiatorul actului normativ propune ca din 2015 toţi ocupanţii posturilor de API să fie atestaţi profesional, cu reexaminare la cinci ani, condiţionat de parcurgerea programelor de formare continuă.

Cel mai recent act normativ privind organizarea şi funcţionarea Gărzii Financiare (HG nr. 1324/2009, M.Of. nr. 800 din 24 noiembrie 2009) redefineşte relaţiile de coordonare şi subordonare ierarhică, raportat la competenţele preşedintelui ANAF, atribuţiile şi competenţele conducerii Comisariatului General, în concordanţă cu obligaţiile şi competenţele acordate prin contractele de management directorilor coordonatori şi directorilor coordonatori adjuncţi ai secţiilor Gărzii Financiare. Ceea ce remarcăm noi este faptul că se aduc importante completări cadrului normativ existent, din motive de eficientizare a instituţiei în discuţie. Apoi, dat fiind că integrarea României în UE a determinat creşterea semnificativă a tranzacţiilor comerciale cu partenerii din statele membre şi diversificarea formelor de fraudare a veniturilor bugetului, se aduc şi unele clarificări modului de cooperare cu instituţiile având atribuţii similare din aceste state, prin direcţia de specialitate din cadrul ANAF. 

      O perioadă îndelungată (18 ani), Garda Financiară a fost recunoscută ca fiind acea instituţie publică de control financiar, cu personalitate juridică, în subordinea MFP (ANAF), finanţată de la bugetul de stat, care din punct de vedere organizatoric include Comisariatul General, ca structură centrală de conducere şi coordonare, Secţiile judeţene şi Secţia Municipiului Bucureşti. Dacă iniţial secţiile în cauză – numărând cca. 1500 de comisari - au fost conduse de comisari şefi  secţie, ajutaţi de  comisari şefi  secţie adjuncţi (funcţii publice specifice), în prezent (conf. OUG nr. 105/2009 privind unele măsuri de îmbunătăţire a activităţii administraţiei publice) acestea sunt conduse de directori coordonatori, ajutaţi de directori coordonatori adjuncţi, încadraţi cu contract de management. Din perspectiva competenţelor de control, a fost extrem de criticabil faptul că deşi, cu ocazia controalelor efectuate, comisarii Gărzii Financiare descopereau acte şi fapte de fraudă şi evaziune fiscală, aceştia nu erau în drept să stabilească impozitele/ taxele/ contribuţiile cuvenite bugetului general consolidat, sustrase de la plată. De asemenea, dat fiind modul de reglementare al sarcinilor şi obiectivelor stabilite prin lege, nu constituiau un sprijin real pentru organele fiscale în creşterea gradului de conformare al contribuabililor privind achitarea obligaţiilor bugetare. Aceluiaşi personal i-a lipsit şi abilitarea legală pentru luarea măsurilor asigurătorii când exista pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să îşi ascundă ori să îşi risipească averea, fapt ce a îngreunat recuperarea obligaţiilor fiscale stabilite. La toate aceste neajunsuri ale cadrului instituţional se adăuga şi faptul că nu a existat o procedură unitară pentru evaluarea prejudiciului fiscal, atunci când se constatau elemente/ împrejurări privind săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală. Abia anul trecut, din raţiuni de îmbunătăţire a procedurilor fiscale şi diminuarea evaziunii fiscale, Gărzii Financiare i s-au atribuit noi competenţe (prin OUG nr. 46/2009). De acum comisarii GF pot încheia acte de control pentru stabilirea stării de fapt fiscale, precum şi pentru constatarea împrejurărilor privind săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală în domeniul financiar-fiscal, sesizând, după caz, organele de urmărire penală. Tot aceştia sunt abilitaţi să constate acte şi fapte care au avut ca efect evaziunea şi frauda fiscală, stabilesc implicaţiile fiscale ale acestora şi dispun, în condiţiile Codului de procedură fiscală, luarea măsurilor asigurătorii ori de câte ori există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să îşi ascundă ori să îşi risipească averea. La solicitarea procurorului pot să efectueze constatări cu privire la faptele care constituie încălcări ale dispoziţiilor legale a căror respectare o controlează, întocmind procese-verbale prin care pot evalua prejudiciul cauzat aferent operaţiunilor verificate. Toate actele procedurale pot constitui mijloace de probă. Drept sarcină permanentă o întâlnim pe aceea potrivit căreia comisarii GF efectuează, în exercitarea controlului operativ şi inopinat, monitorizări şi verificări necesare prevenirii, descoperirii şi combaterii faptelor de fraudă şi evaziune fiscală. Cel mai recent act normativ privind organizarea şi funcţionarea Gărzii Financiare (HG nr. 1324/2009) redefineşte relaţiile de coordonare şi subordonare ierarhică, raportat la competenţele preşedintelui ANAF, atribuţiile şi competenţele conducerii Comisariatului General, în concordanţă cu obligaţiile şi competenţele acordate prin contractele de management directorilor coordonatori şi directorilor coordonatori adjuncţi ai secţiilor Gărzii Financiare. Ceea ce remarcăm noi este faptul că se aduc importante completări cadrului normativ existent, din motive de eficientizare a instituţiei în discuţie. Astfel, la constatarea împrejurărilor privind săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală în domeniul financiar-fiscal, comisarii au dreptul de a stabili impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume cuvenite bugetului general consolidat, sustrase de la plată, urmând să sesizeze organele de urmărire penală. A fost înlăturat şi obstacolul juridic ce îngrădea angrenarea personalului GF în acţiuni de  sprijinire a organelor fiscale în creşterea gradului de conformare al contribuabililor privind achitarea obligaţiilor bugetare. În domeniul activităţii de control se stabileşte forma şi conţinutul formularului de proces-verbal care se încheie de comisari când constată împrejurări privind săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală în domeniul financiar-fiscal, precum şi procedura de aplicare a acestui document. Tot acum, prin luarea măsurilor asigurătorii se poate acţiona operativ pentru prevenirea situaţiilor în care contribuabilii îşi înstrăinează bunurile din patrimoniu, cu consecinţa îngreunării recuperării prejudiciului fiscal. Apoi, dat fiind că integrarea României în UE a determinat creşterea semnificativă a tranzacţiilor comerciale cu partenerii din statele membre şi diversificarea formelor de fraudare a veniturilor bugetului, se aduc şi unele clarificări modului de cooperare cu instituţiile având atribuţii similare din aceste state, prin direcţia de specialitate din cadrul ANAF. 

În planul fiscalităţii comunitare operează Directiva 2008/118/CE, intrată în vigoare la data de 15 ianuarie 2009. Aceasta abrogă prevederile Directivei 92/12/CEE) şi vizează regimul general al accizelor în toate cele 27 de State Membre (art. 48). Transpunerea în legislaţia naţională a fost realizată prin adoptarea OUG nr. 109/2009 pentru modificarea Codului fiscal. Amintim că noua Directivă modifică principiul de urmărire şi control a circulaţiei intracomunitare a produselor accizabile în regim suspensiv de accize, prin instituirea sistemului electronic (EMCS – Excise movement control system). Deoarece România este unul din statele membre iniţiatoare pentru implementarea EMCS, activităţile aferente au început încă de la 1 ianuarie 2008. O nouă fază (a treia) urmează să se implementeze de îndată, cuprinzînd dezvoltarea aplicaţiilor specifice revizuite de administraţiile statelor membre şi testarea de conformitate. În esenţă, în materie de accize, dincolo de simplificarea procedurilor administrative (datorată EMCS), Ordonanţa la care facem referire aduce unele clarificări mai mult decît necesare. Astfel, defineşte (mai) adecvat noţiunea de operatori economici ce efectuează operaţiuni cu produse accizabile (de exemplu: „destinatar înregistrat”, „expeditor înregistrat”) şi redefineşte „momentul de eliberare pentru consum” a produselor respective. Apoi, indică expres „plătitorii de accize” în cazul produselor supuse accizelor armonizate şi creează cadrul juridic necesar introducerii sistemului informatizat pentru facilitarea şi monitorizarea circulaţiei intracomunitare a produselor accizabile în regim suspensiv (EMCS). La fel de importante sînt şi stabilirea procedurilor care trebuie utilizate pentru aplicarea sistemului informatizat, introducerea posibilităţii de împărţire a responsabilităţii de garantare a riscului de neplată a accizelor care ar putea deveni exigibile şi stabilirea regimului accizelor pentru lipsurile şi pierderile de produse accizabile în afara regimului suspensiv (produse cu accize plătite). Aplicarea OUG nr. 109/2009 presupune şi eliminarea accizelor aferente produselor pentru care taxarea (accizarea) se stabileşte în cote procentuale. Din acest motiv, conform calculelor MFP, se reduc veniturile bugetului de stat cu cca. 48,9 mil. lei (0,01% din PIB), pentru anul 2010. Aceasta pentru că legislaţia naţională prevedea, pînă în decembrie 2009, accize stabilite în cote procentuale aplicate asupra preţurilor unor produse considerate „de lux”. Se încadrau aici: bijuteriile din aur/ platină, confecţiile din blănuri naturale, parfumurile, articole din cristal, iahturi, ambarcaţiuni (cu sau fără motor) pentru agrement, arme de vînătoare etc. Acest fapt a condus la sesizarea de către CE referitor la o posibilă încălcare a prevederilor art. 90 din Tratatul de instituire a Comunităţilor Europene. Adoptarea actului normativ în cauză asigură evitarea declanşării de către CE a procedurii de „infringement” împotriva României şi, implicit, eliminarea riscurilor suportării unor măsuri sancţionatorii. Este demn de menţionat că, în prezent, prevederile referitoare la impozitul pe profit, TVA şi accize respectă în totalitate acquis-ul comunitar.

Ca urmare a obligaţiei transpunerii în legislaţia naţională, de la data de 1 ianuarie 2010, a prevederilor directivelor europene care modifică Directiva 2006/112/CE privind sistemul comun al TVA, a fost adoptată OUG nr. 109/2009 pentru modificarea şi completarea Codului fiscal. Directivele europene la care facem referire sunt: (1) Directiva 2008/8/CE de modificare a Directivei 2006/112/CE în ceea ce priveşte locul de prestare a serviciilor, (2) Directiva 2008/117/CE de modificare a Directivei 2006/112/CE privind sistemul comun al TVA, în vederea combaterii fraudei fiscale legate de operaţiunile intracomunitare şi (3) Directiva 2008/9/CE de stabilire a normelor detaliate privind rambursarea TVA, prevăzută în Directiva 2006/112/CE, către persoane impozabile stabilite în alt stat membru decât statul membru de rambursare. Aceste directive se aplică de către toate statele membre începând cu data de 1 ianuarie 2010. OUG nr. 109/2009 conţine şi unele modificări impuse pentru evitarea procedurii de infringement, pentru care România a fost prenotificată de CE în iulie 2009, cu privire la informaţiile care sunt obligatorii a fi înscrise în facturi. Concret, Codul fiscal instituia o serie de obligaţii privind înscrierea în facturi a unor menţiuni precum: „neinclus în baza de impozitare”, „scutit fără drept de deducere”, „scutit cu drept de deducere”, fapt care nu era permis de Directiva 2006/112/CE. OUG nr. 109/2009 abrogă Legea nr. 260/2007 privind înregistrarea operaţiunilor comerciale prin mijloace electronice întrucât conţine o serie de sarcini administrative suplimentare faţă de cele impuse de Directiva 2006/112/CE referitoare la facturile electronice. Au fost modificate şi o serie de articole pentru alinierea la jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie cu privire la definirea sediului fix şi a persoanei stabilite, din punct de vedere al TVA (C-73/2006 Planzer) precum şi unele prevederi referitoare la deducerea TVA în cazul aplicării taxării inverse (C- 95 şi C-96/2007 Ecotrade).

Conform Directivei 2008/8/CE de modificare a Directivei 2006/112/CE în ceea ce priveşte locul de prestare a serviciilor, atunci când prestatorul şi beneficiarul nu sunt stabiliţi în acelaşi stat se vor aplica următoarele reguli:

♦ Serviciile prestate de o persoană impozabilă către o altă persoană impozabilă vor avea locul, respectiv se vor impozita la locul unde este stabilit beneficiarul, indiferent că este o persoană impozabilă stabilită în cadrul UE sau în afară;

♦ Serviciile prestate de o persoană impozabilă către o persoană neimpozabilă vor avea locul, respectiv se vor impozita, acolo unde este stabilit prestatorul.

De la aceste reguli generale există însă excepţii stabilite expres de directiva europeană pentru a asigura impozitarea serviciilor la locul de consum. Astfel, serviciile legate de bunuri imobile, care se vor impozita la locul unde se află bunul imobil; serviciile de restaurant şi catering care se vor impozita la locul prestării efective ş.a.

Aceeaşi directivă stabileşte că pentru serviciile prestate către persoane impozabile stabilite în Comunitate se vor depune declaraţii recapitulative, asemenea celor care se depun în prezent pentru livrări şi achiziţii intracomunitare de bunuri. 

Directiva 2008/117/CE de modificare a Directivei 2006/112/CE privind sistemul comun al TVA, în vederea combaterii fraudei fiscale legate de operaţiunile intracomunitare care este transpusă în OUG sus-menţionată, se referă la perioada de depunere a declaraţiilor recapitulative. Începând cu anul 2010 declaraţiile recapitulative se depun lunar atât pentru livrările/achiziţiile intracomunitare de bunuri, cât şi pentru serviciile prestate intracomunitar.

Această măsură este considerată foarte importantă în combaterea evaziunii fiscale, deoarece va permite un control mai eficient, în timp real, al operaţiunilor intracomunitare. În anii trecuţi, termenul de 3 luni nu permitea controlul operaţiunilor decât după o perioadă de aproape 4 luni, suficient pentru ca operatorii economici frauduloşi să dispară înainte ca autorităţile fiscale să aibă posibilitatea să detecteze aceste operaţiuni frauduloase (Cf. NF-OUG nr. 109/2009).

Directiva 2008/9/CE de stabilire a normelor detaliate privind rambursarea TVA, prevăzută în Directiva 2006/112/CE, către persoane impozabile stabilite în alt stat membru decât statul membru de rambursare, înlocuieşte Directiva 79/1072/EEC, în baza căreia s-au efectuat până în decembrie 2009 rambursările de TVA către persoane impozabile din alte state membre.

Potrivit noilor reguli autoritatea fiscală din România va primi prin intermediul unui portal electronic cererile de rambursare a persoanelor impozabile din România şi le va transmite electronic în fiecare stat membru din care operatorii economici români solicită rambursarea taxei plătite pentru diverse achiziţii efectuate. De asemenea prin intermediul aceluiaşi portal electronic vor fi primite cererile de rambursare transmise de autorităţile fiscale din alte state membre şi care au fost depuse de operatorii economici stabiliţi în Comunitate pentru achiziţiile efectuate în România. Schimbul de informaţii şi documentele necesare în vederea rambursării taxei pe valoarea adăugată se realizează, în principal, tot pe cale electronică.

Remarcăm că textul normativ invocat stabileşte termene precise de soluţionare a cererilor de rambursare şi plată de dobânzi în situaţia în care aceste termene nu sunt respectate.

            Prevederile Directivelor în discuţie prezintă, în acelaşi timp, şi avantaje, şi dezavantaje. Directiva 2008/8/CE implică sarcini administrative suplimentare pentru operatorii economici care urmează să depună declaraţii recapitulative pentru serviciile intracomunitare.

Însă faptul că în preambulul acestei Directive se prevede că pentru prestările de servicii locul de taxare ar trebui să fie, în principiu, locul în care are loc consumul, avantajează economia românească sub aspectul veniturilor bugetare. Explicaţia este simplă, România fiind preponderent un stat consumator de servicii prestate de agenţi economici nestabiliţi în România şi mai puţin prestator al unor asemenea servicii.

Directiva 2008/117/CE, care impune depunerea lunară a declaraţiilor recapitulative va crea un climat de concurenţă loială şi va conduce la eliminarea distorsiunilor care apar datorită evaziunii fiscale, doar că avem de-a face cu o sarcină administrativă suplimentară, aceste declaraţii depunându-se trimestrial până la data de 31 decembrie 2009.

Pe de altă parte, având în vedere că nu va mai fi necesară prezentarea fizică a documentelor de rambursare, Directiva 2008/9/CE va contribui la diminuarea cheltuielilor legate de obţinerea unei rambursări de TVA din alt stat membru.

Mai amintim că, în prezent, prevederile referitoare la impozitul pe profit, TVA şi accize respectă în totalitate acquis-ul comunitar.

Globalizarea nu este un fenomen economic şi/sau politic; este cea mai dramatică mutaţie pe care specia umană a cunoscut-o în istorie… Inţelesul pozitiv al globalizării este acela de progres. Un schimb de informaţii si o economie neîngradită în toată lumea, fără bariere şi fără influenţa politicului, un joc liber al puterilor prezente pe piaţă. (Eugen Ovidiu Chirovici)

Frauda fiscală are consecinţe grave asupra bugetelor statelor membre şi asupra sistemului de resurse proprii al UE. Conduce la încălcări ale principiului impozitării juste şi transparente, denaturează concurența şi, astfel, afectează semnificativ funcţionarea pieţei interne. Companiile oneste întâmpină dezavantaje de ordin concurenţial din cauza fraudei fiscale, iar pierderile de venituri fiscale sunt, în final, acoperite de contribuabilul european prin alte forme de impozitare. Faptul că în prezent nu se aplică un sistem uniform de colectare a datelor în toate statele membre, exitând diferențe majore între standardele naţionale de raportare, face imposibilă evaluarea adecvată a amplorii reale a acestui fenomen. În aceste condiţii estimările făcute asupra pierderilor bugetare comunitare, datorate neîncasării impozitelor şi taxelor, oscilează în jurul sumei de 250 miliarde EUR (2-2,25 % din PNB). Cifra de 40 miliarde EUR, provenind din fraude în domeniul TVA-ului, se apreciază, totuşi, că este realistă. Apoi, cel puţin 10% din pierderi corespund încasărilor de TVA, 8% - încasărilor din accize pe băuturile alcoolice şi 9% - încasărilor din accize pe produsele din tutun. Globalizarea implică astăzi dificultăţi din ce în ce mai mari în ceea ce privește combaterea fraudei fiscale la nivel internaţional. Implicarea sporită a întreprinderilor cu sediul în ţări terţe în frauda de tip „carusel”, răspândirea comerţului electronic şi globalizarea pieţelor serviciilor spun multe în această direcţie. Deşi intră în mare măsură în domeniul de competenţă al statelor membre, combaterea fraudei nu este o problemă care poate fi soluţionată doar la nivel naţional. Scopul unei strategii la nivelul UE de combatere a fraudei fiscale trebuie să fie reducerea pierderilor fiscale generate de fraude fiscale, prin identificarea domeniilor în care se pot aduce îmbunătăţiri atât legislației CE, cât şi cooperării administrative dintre statele membre. Ideal ar fi ca aceste îmbunătăţiri să promoveze în mod eficient reducerea fraudei fiscale, fără a crea sarcini inutile pentru administraţiile fiscale şi pentru contribuabili. În mare măsură, amploarea fraudei fiscale în Uniunea Europeană se datorează sistemului TVA care este prea complex, făcând tranzacţiile intracomunitare greu de urmărit, opace şi, implicit, vulnerabile abuzului (Cf. Rezoluția PE din 2 sept. 2008 asupra Strategiei coordonate anti-fraudă fiscală). Dealtfel, Comisia Europeană şi Curtea de Conturi au declarat în mod consecvent că sistemul pentru schimburi de informaţii între statele membre cu privire la livrările intracomunitare de bunuri nu furnizează informaţii relevante sau în timp util pentru combaterea eficientă a fraudei în domeniul TVA. Aceleaşi instituţii au invocat şi necesitatea unor norme mai clare, cu caracter obligatoriu, pentru cooperarea dintre statele membre şi Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF). În această privinţă, Parlamentul European a constatat faptul că statele membre pun obstacole în calea unei reforme reale a Directivei 2003/48/CE, recurgând la obiecţii continue şi tactici de amânare. Prin reforma respective Directive (privind impozitarea veniturilor din economii) ar urma să se corecteze diferitele lacune şi deficienţe actuale, care împiedică descoperirea operaţiunilor frauduloase, dar şi să fie extinsă la mai multe tipuri de persoane juridice şi de surse de venit. În acest context, nu mai puţin importantă este şi eliminarea paradisurilor fiscale, dacă avem în vedere efectele negative ale acestora asupra încasărilor fiscale ale fiecărui stat membru. Mai mult, acestea ar putea reprezenta o barieră în calea punerii în aplicare a Strategiei de la Lisabona, în cazul în care exercită o presiune de scădere excesivă asupra ratelor de impozitare şi, în general, asupra veniturilor fiscale. De aceea, Consiliul şi Comisia ar trebui să facă uz de puterea comercială a UE atunci când negociază acorduri comerciale şi de cooperare cu guvernele unor paradisuri fiscale, pentru a le convinge să elimine dispoziţiile şi practicile fiscale care favorizează evaziunea şi frauda fiscală. Un aspect notabil îl constituie faptul că la Reuniunea Consiliului European din 14 mai 2008 s-au formulat recomandări de a include în acordurile comerciale o clauză privind buna guvernare în probleme fiscale. Evident, acest lucru nu este suficient, Comisia urmând să includă o astfel de clauză, cu efect imediat, în negocierile sale referitoare la toate acordurile comerciale.

…Când începi o afacere, gândeşte-te precis unde te poziţionezi pe piaţă şi încearcă să mergi pe un segment cât mai specializat*. Nu deschide un restaurant pur şi simplu, deschide un restaurant pentru consumatorii de muzică rock, de exemplu, şi branduieşte-l ca atare, fă tot posibilul să-l singularizezi pe piaţă. Şi trebuie să studiezi bine conjuncturile – apropo de cunoaştere – pentru că nici o evoluţie internă şi/sau  externă să nu te prindă ne pregătit. Noua Economie presupune oportunităţi tot mai mari, dar şi riscuri şi eforturi pe măsură. De altfel, au prosperat economiile care au ştiut să fie aşa încă din urmă cu mai multe decenii. SUA (…) au avut prima economie din lume în care, încă din anii 1950, numărul „gulerelor albe“ – funcţionari cu studii medii şi superioare – l-a depăşit pe cel al „gulerelor albastre“ – muncitori cu calificare medie sau inferioară. Statul şi companiile au investit enorm în studii şi calificări multiple şi au educat antreprenoriatul şi forţa de muncă în spiritul unei flexibilităţi maxime. Din păcate, europenii au înţeles mai târziu această lecţie şi, prin urmare, rata şomajului în ţările Uniunii Europene este de aproape trei ori mai mare decât în SUA, deci şi presiunea asupra deficitelor sociale este mai mare. Când şocurile energetice au făcut nerentabile anumite fabrici şi activităţi întregi, s-a realizat mai repede decât în Europa că ele sunt o cauză pierdută şi au fost abandonate, chiar dacă s-a plătit un preţ social şi economic greu pentru moment. Considerentele sociale împreună cu nostalgiile bunăstării tuturor i-au determinat pe europeni să piardă ritmul şi nu l-au mai câştigat nici astăzi.

 Noua economie, Ed. RAO, 2008, de Eugen Ovidiu Chirovici*. Autorul s-a născut la 11 mai 1964, Făgăraş, este Doctor în Ştiinţe economice, jurnalist şi scriitor. Detine trei titluri de Doctor Honoris Causa. A primit mai multe premii pentru jurnalism si literatura iar in anul 2002 a fost decorat de Presedintele Republicii cu Ordinul Steaua României.

Maniera de gestiune a finanţelor statului a condus la deficite bugetare în creştere - de la 1% din PIB în 2005 la peste 5% în 2008. Cauza a constituit-o cheltuielile publice excesive, care s-au dublat în termeni nominali între 2005 şi 2008, crescând de la 32% din PIB la 37%. În cadrul acestora, şi cheltuielile cu salariile s-au dublat, în termeni nominali, în perioada 2005-2008, reprezentând 9,1% din PIB în anul 2008. Salariul mediu în sectorul public din România este cu 80% mai mare decât PIB-ul pe cap de locuitor, situaţie întâlnită în puţine ţări ale UE (de ex., Grecia). Constatarea este valabilă şi în cazul cheltuielilor cu pensiile, care s-au dublat, ajungând la 6.6% din PIB în 2008. Ani în şir supraestimarea veniturilor bugetare a condus la încurajarea majorărilor de cheltuieli, ocazionate de rectificările bugetare repetate (4-5 rectificări pe an, în ultimii doi ani). Pe acest fundal economic s-a apreciat că se impune adoptarea unei legi a responsabilităţii fiscale. Proiectul în cauză presupune adoptarea unui număr de reguli fiscale, în ceea ce priveşte asigurarea unui sold bugetar conform cu Strategia fiscal-bugetară, nedepăşirea plafoanelor de cheltuieli totale şi de personal şi menţinerea ratei de creştere a cheltuielilor sub nivelul creşterii PIB-ului nominal. De asemenea, se prevede crearea unui Consiliu Fiscal în cadrul Academiei Române.

Realizarea sustenabilă a unor deficite bugetare diminuate reclamă acut modificarea considerabilă a procesului bugetar, precum şi anumite reorientări privind politicile de venituri şi cheltuieli. Pentru a avea o anumită imagine în această privinţă, amintim că veniturile totale realizate în anul 2008 au reprezentat 32% din PIB (164,5 miliarde lei, echivalentul a 44,7 mld. euro), în comparaţie cu veniturile programate prin buget în sumă de 191 miliarde lei (51,9 miliarde euro), respectiv 37,2% din PIB. Veniturile realizate în anul 2008 au fost mai mici cu 5,2 % din PIB faţă de nivelul programat, echivalentul a 7,2 miliarde euro. Nivelul efectiv al cheltuielilor bugetare a determinat un deficit al bugetului general consolidat (2008) de 24,66 miliarde lei, adică 6,69 miliarde euro, sumă care echivalează cu 4,8% din PIB.

O componentă esenţială a strategiei în materie de finanţe publice (antideficit) pe termen mediu este reprezentată de proiectul de lege a responsabilităţii fiscale. Subliniem că adoptarea acestei legi figura încă de la jumătatea anului în curs printre propunerile guvernamentale de măsuri anticriză, în cadrul acelora vizând raţionalizarea cheltuielilor bugetare. Tot aici se încadra şi restructurarea ANAF, introducerea standardelor de cost şi a normativelor de personal în sectorul de stat şi îmbunătăţirea procedurilor de control financiar şi audit public intern. Ba, chiar, s-a mizat şi pe restructurarea şi depolitizarea autorităţilor de management şi a organismelor intermediare privind accesarea fondurilor structurale ori instituirea simetriei în tratamentul obligaţiilor bugetare ale agenţilor economici şi MFP. 

Deşi în cele convenite cu FMI se asumase drept termen de adoptare luna noiembrie a.c., actul normativ privind responsabilitatea fiscală se află tot în proces legislativ, şi acum, la sfârşit de an.

Drept obiective principale ale acestei legi au fost stabilite următoarele:

· Asigurarea si menţinerea disciplinei fiscal-bugetare, a transparenţei si sustenabilităţii pe termen mediu si lung a finanţelor publice pentru a proteja competitivitatea pe termen lung şi pentru a asigura echitatea între generaţii;

· Stabilirea unui cadru de principii şi reguli pe baza căruia Guvernul să asigure implementarea politicilor fiscal-bugetare care să conducă la o bună gestiune financiară a resurselor;

· Gestionarea eficientă a finanţelor publice pentru a servi interesul public pe termen lung, asigurarea prosperităţii economice şi ancorarea politicilor fiscal-bugetare într-un cadru durabil.

Concret, legea în discuţie, aşa cum este redactată în proiect, îşi propune să:

♦ stabilească proceduri îmbunătăţite de elaborare a bugetelor multianuale şi limite privind rectificările bugetare efectuate în cursul anului;

♦ impună reguli  fiscale  privind  cheltuielile totale, cheltuielile de personal şi deficitul bugetar;

♦ creeze un consiliu fiscal care să asigure o analiză independentă şi de specialitate a prognozelor macroeconomice si bugetare;

♦  asigure cadrul de emisiune şi gestionare a garanţiilor şi a altor obligaţii colaterale.

Pentru a soluţiona problema cheltuielilor excesive si a supraestimarii veniturilor, se propune elaborarea si implementarea unei Strategii fiscal-bugetare credibile pe 3 ani, care să includă un cadru macroeconomic, un cadru fiscal-bugetar, un cadru de cheltuieli pe termen mediu şi o declaraţie de răspundere.

Cadrul macroeconomic conţine informaţii privind situaţia macroeconomică şi prognoze pentru anul bugetar următor şi doi ani ulterior, rezultatele efective ale ultimilor doi ani bugetari şi rezultatele estimate ale anului în curs. Aşa cum se poate intui, referirile se fac la indicatorii macroeconomici cei mai relevanţi pentru strategia fiscal-bugetară. Aceşti indicatori privesc PIB-ul şi deflatorul său, preţurile de consum, şomajul şi ocuparea forţei de muncă, poziţia de cont curent a balanţei de plăţi şi premisele ce stau la baza prognozelor. La acestea se adaugă o declaraţie privind concordanţa sau diferenţele faţă de prognozele CE şi prognozele altor organisme financiare internaţionale.

Cadrul fiscal-bugetar cuprinde plafoanele obligatorii pentru anul bugetar următor si un an ulterior şi rezultatele efective pe doi ani anteriori anului bugetar în curs. Acestora li se adaugă rezultatele estimate ale anului în curs. Aici este vorba despre cheltuielile totale de personal, exprimate ca procent în PIB ale bugetului general consolidat, în conformitate cu prevederile legii salarizării unitare. Apoi, nu trebuie scăpat din vedere soldul bugetului general consolidat, exprimat ca procent în PIB.

*

*    *

Implementarea unei Strategii fiscal-bugetare credibile pe 3 ani, potrivit textului normativ la care ne referim, urmează să se fundamenteze (şi) pe plafoane obligatorii pentru anul bugetar următor si rezultatele efective pe doi ani anteriori anului bugetar în curs. Evident, trebuie luate în considerare şi rezultatele estimate ale anului în curs.

            Detaliind, arătăm că respectivei fundamentări îi sunt necesare cunoaşterea:

       · Nivelului nominal al cheltuielilor totale ale bugetului general consolidat, exclusiv asistenţa financiară comunitară;

                      · Nivelului nominal al cheltuielilor de personal pentru bugetul general consolidat;

                      · Plafoanelor privind finanţările rambursabile care pot fi contractate, precum si cele privind tragerile din finanţările rambursabile contractate sau care urmează a fi contractate de către unităţile administrativ-teritoriale;

                      · Plafoanelor privind emiterea de garanţii de către Guvern, prin MFP, si de către unităţile administrativ teritoriale.

                      Totodată, cadrul cadrul fiscal-bugetar urmează să includă şi:

♦ Explicaţia politicilor fiscal-bugetare prin raportare la principiile si obiectivele responsabilităţii fiscale şi la regulile fiscale şi orice măsuri temporare ce vor fi implementate pentru a asigura conformarea cu acestea;

♦ Politica de venituri, inclusiv modificările de impozite şi taxe planificate şi politicile ce afectează alte venituri;

♦ Politica de îndatorare publicş şi de finanţare a deficitului bugetar şi o analiză a sustenabilităţii datoriei;

♦ Politica de cheltuieli, inclusiv priorităţile în materie de cheltuieli, intenţiile privind cheltuielile totale ale bugetului consolidat şi pentru alte bugete şi plafoanele de cheltuieli şi alte ţinte sau limite implicate sau impuse de regulile fiscale.

Toate acestea urmează să fie însoţite de o analiză privind riscurile fiscale, cuprinzând orice angajamente ce nu sunt incluse în prognozele fiscale şi toate circumstanţele ce pot avea un efect substanţial asupra prognozelor fiscale şi economice şi care nu au fost deja încorporate în prognozele fiscale. În acest context au relevanţă şi informaţiile privind pierderile şi plăţile restante ale companiilor cu capital majoritar de stat.

Cadrul de cheltuieli pe termen mediu conţine, pentru anul bugetar următor şi pe doi ani ulteriori acestuia, următoarele:

(a) Priorităţile în materie de cheltuieli şi argumentarea acestora în detaliu, incluzând şi o explicare a modului în care Guvernul intenţionează să îşi îmbunătăţească politica, eficienţa şi eficacitatea serviciilor oferite, calitatea activităţilor sale de reglementare şi iniţiativele sale de reducere a barierelor pentru mediul de afaceri;

(b) Programul de investiţii publice care să includă priorităţile Guvernului şi argumentarea lor, rezultatele efective estimate pentru anul în curs şi costurile previzionate pentru următorul an bugetar şi pentru alţi doi ani ulteriori acestuia prin raportare la plafoanele de cheltuieli pentru investiţii;

(c) Declaraţia de răspundere – care este un document semnat de primul ministru şi ministrul finanţelor publice, prin care se atestă corectitudinea şi integralitatea informaţiilor din strategia fiscal-bugetară şi conformitatea acesteia cu legea la care facem referire.

În esenţă, reglementarea responsabilităţii fiscale presupune adoptarea unui număr de norme financiar-bugetare şi fiscale, în ceea ce priveşte asigurarea unui sold bugetar conform cu Strategia fiscal-bugetară, nedepăşirea plafoanelor de cheltuieli totale şi de personal şi menţinerea ratei de creştere a cheltuielilor sub nivelul creşterii PIB-ului nominal.

 *

 *      *

În privinţa înfiinţării Consiliului Fiscal (CF), acesta ar urma să fie compus din 5 membri numiţi de Parlament (pentru un singur mandat de 5 ani) la propunerea BNR, Academiei Române, ASE, IBR şi ARB. În numirea membrilor va cântări greu experienţa în domeniul politicilor macroeconomice şi bugetare. Explicaţia este dată de faptul că aceştia urmează să sprijine activitatea Guvernului şi Parlamentului în cadrul procesului de elaborare şi derulare a politicilor fiscal-bugetare, pentru a asigura calitatea prognozelor macroeconomice care stau la baza proiecţiilor bugetare, şi a politicilor fiscal-bugetare pe termen mediu şi lung.

Preşedintele CF are dreptul la o indemnizaţie lunară, la nivelul celei de secretar de stat, iar vicepreşedintele - la nivelul celei de subsecretar de stat. Ceilalţi membri ai Consiliului Fiscal au dreptul la o indemnizaţie de şedinţa de 10% din indemnizaţia preşedintelui, dar nu mai mult de 20% lunar în cazul în care au participat la două sau mai multe şedinţe în cadrul lunii respective.

Funcţiile administrative şi elaborarea analizelor, prognozelor şi documentelor care stau la baza opiniilor, evaluărilor şi recomandărilor Consiliului Fiscal vor fi îndeplinite de Secretariatul CF (maximum 10 posturi), care va funcţiona în cadrul Academiei Române. Mai amintim că CF îşi stabileşte propriul buget, care reprezintă o anexă la bugetul Academiei Române.

CF poate solicita de la orice instituţie sau autoritate publică informaţii (inclusiv clasificate), documente sau date relevante pentru a-şi îndeplini atribuţiile şi responsabilităţile prevăzute de lege.

   Raportul anual al CF, având termen de elaborare şi publicare până la sfârşitul lunii martie a fiecărui an, conţine o analiză cu privire la derularea politicii fiscal-bugetare din anul precedent faţă de cea aprobată prin Strategia fiscal-bugetară şi bugetul anual.

Structura raportului urmează a fi axată pe:

♦ Evaluarea tendinţelor macroeconomice şi bugetare cuprinse în strategia fiscal-bugetară şi în bugetul anual din anul bugetar care face obiectul raportului;

♦ Evaluarea obiectivelor, ţintelor şi indicatorilor stabiliţi prin strategia fiscal-bugetară şi prin bugetul anual din anul bugetar respectiv;

♦ Evaluarea performanţei Guvernului şi a modului cum au fost respectate principiile şi regulile prevăzute de legea responsabilităţii fiscale în anul bugetar precedent.

Evident, un mare interes ar trebui să prezinte opiniile şi recomandările CF (incluse în raport) în vederea imbunantăţirii politicii fiscal-bugetare în anul bugetar curent în conformitate cu principiile şi regulile prevăzute de legea la care am făcut referire.  

Asigurarea confidenţialităţii datelor privind Reţeaua de Informaţii Contabile Agricole, aspect stipulat în articolul 15 al Regulamentului 79/65/CEE, face ca informaţiile să nu poată fi divulgate. Dealtminteri, fermele sînt cunoscute numai după codul alocat. Şi – extrem de important - datele despre o fermă individuală, conform Regulamentului 1256/97/CE, nu pot fi folosite de către autoritatile fiscale pentru a defavoriza fermierul individual.

În România, pe fondul condiţiilor necesare pentru aderarea la UE, RICA a fost instituită în urmă cu cinci ani, prin O.G. nr. 67 din 13 august 2004. Deja în anul următor, cînd a fost reorganizat Ministerul Agriculturii, Padurilor si Dezvoltarii Rurale, potrivit H.G. nr. 155 din 3 martie 2005, regăsim pentru acesta o nouă atribuţie (art. 4, pct. 8): “coordonează şi avizează actele normative pentru crearea şi funcţionarea RICA conform angajamentelor din documentele de negocieri şi asigură pregatirea şi implementarea planului construcţiei instituţionale RICA şi a sistemului informaţional experimental de contabilitate agricolă”. Ordonanţa în cauză stabileşte scopul RICA, termenii specifici, criteriile care trebuie îndeplinite pentru ca o exploataţie agricolă să fie selectată, cine colectează informaţiile contabile agricole, sancţiuni etc. În UE, RICA a fost instituită mult mai înainte (1965), prin Regulamentul 79/65/CEE fiind stabilite bazele legale pentru organizarea şi funcţionarea ei. De fapt, aceasta constituie un instrument statistic, bazat pe o anchetă anuală, efectuată pe un eşantion reprezentativ de agroferme, pentru evaluarea “solid fundamentată” a veniturilor şi cheltuielilor exploataţiilor agricole din UE, permiţînd determinarea efectelor Politicii Agricole Comune (PAC). Să mai adăugăm că RICA a apărut pentru că era nevoie să se monitorizeze situaţia agriculturii, nu numai cu ajutorul datelor variabile şi neomogene oferite de alte două instrumente statistice - Conturile economice pentru agricultură şi Proiectul special pentru veniturile din sectorul gospodăriilor agricole - ci şi ca realitate concretă a exploatatiilor agricole din (SM). Prin intermediul unei metodologii comune şi armonizate este posibilă compararea situaţiei între diferitele SM. Astăzi RICA foloseşte date reprezentînd mai mult de 5.000.000 exploataţii din cele 27 de SM, privind peste 90% din producţia agricolă a UE. Scopul acestei reţele este să colecteze date referitoare atît la producţie cît şi la economia exploataţiilor pentru a putea determina veniturile şi analizele de afaceri ale exploataţiilor agricole. Aşadar, putem spune că RICA este necesară UE în vederea aplicării PAC, pornind de la o bază cît se poate de reală. Datele acesteia vor furniza macrodecidentului informaţii importante referitoare la situaţia agriculturii din fiecare SM şi din UE, în ansamblul său. Aplicarea RICA face ca (şi) fermierul român să primească un feedback, incluzînd o evaluare a rezultatelor înregistrate de ferma sa comparativ cu rezultatele medii ale altor exploataţii comunitare. Acest feedback serveşte în identificarea punctelor tari şi punctelor slabe ale producţiei şi economiei practicate în propria exploataţie, constituind sursă pentru găsirea unor noi căi spre performanţă. Nu în ultimul rând, informaţiile colectate de RICA servesc Comisiei Europene (CE) în vederea întocmirii de rapoarte anuale privind situaţia agriculturii şi a veniturilor fermelor din UE. Pentru atingerea scopurilor comunitare, RICA trebuie să furnizeze date reprezentative şi de încredere. Acest lucru este asigurat printr-o metodologie precisă, orientată spre monitorizarea producţiei provenită din ferme comerciale sau profesionale, destinate comercializării. Monitorizarea respectivă induce, evident, şi aspectul financiar: colectarea datelor economice, mai ales ale fermelor mici cu o contributie minoră la producţia agricolă, care nu posedă evidenţe contabile, precum si determinarea venitului din surse neagricole ale acestora. Cîmpul de observare al RICA vizează fermele care au cel puţin 1 hectar şi pe acelea care au mai puţin de 1 hectar, dar care furnizează pieţei o anumită parte din producţia lor sau produc mai mult decît o anumită cantitate. Tipologia comunitară a fermei - suficient de vastă încît sa cuprindă întreaga diversitate a tipurilor de activitate care pot fi întâlnite în fermele din UE - are în vedere trei criterii: regiuni, tipuri de activitate şi dimensiune economică. Ultimele două sînt bazate pe parametrul “Marja Brută Standard” (MBS). Dimensiunea economică a fermei este exprimată în UDE (Unitatea de Dimensiune Economică) stabilită prin împarţirea Marjei Brute Standard totale a fermei la 1200 Euro, 1 UDE=1200 Euro. De-a lungul timpului, valoarea UDE a suferit schimbări care au reflectat inflaţia. Dimensiunea economică este de asemenea un criteriu de bază pentru clasificarea fermelor incluse în cîmpul de observare. Pe această bază, au fost stabilite, conform Deciziei 99/725/CE, 10 clase de mărime. Calcularea MBS face posibilă încadrarea fiecarei ferme în clasă sa de mărime economică şi corespunzător tipului său de activitate, în tipologia comunitară. Tipul activităţii dintr-o fermă este stabilit prin contribuţia diferitelor activităţi agricole la MBS totală a fermei. Tipologia comunitară a fermei identifică 9 tipuri generale de activităţi, 17 tipuri principale şi 50 de tipuri speciale. În plus, există 32 de subdiviziuni ale câtorva dintre aceste tipuri speciale de activitati. Cât priveşte colectarea datelor, există diferite sisteme de contabilitate şi de culegere a acestora. În unele cazuri contabilul fermei, care ţine o evidenţă anuală pentru întocmirea fişelor financiare, completează şi formularele tip RICA pe care le transmite la autoritatea competentă pentru procesare. În alte cazuri, un alt contabil (decît cel al fermei) vizitează ferma, eventual, cu un laptop, în care introduce datele necesare furnizate de fermier, după care completează formularul tip RICA, pe care îl trimite la autoritatea competentă. Datele sînt trimise de la regiune către Agenţia de legătură, unde acestea sînt verificate încă o dată şi procesate în rezultatele naţionale, după care iau calea CE. Asigurarea confidenţialităţii datelor, aspect stipulat în articolul 15 al Regulamentului 79/65/CEE, face ca informaţiile să nu poată fi divulgate. Dealtminteri, fermele sînt cunoscute numai după codul alocat. Şi – extrem de important - datele despre o fermă individuală, conform Regulamentului 1256/97/CE, nu pot fi folosite de către autoritatile fiscale pentru a defavoriza fermierul individual.