Ionel Bostan

• Foarte recent (15 decembrie 2011), Aula Academiei Române a găzduit, în cadrul adunării generale a membrilor prestigiosului for, un eveniment aparte: ceremonia de decernare a premiilor pe anul 2009.
• Din întreaga țară, doar trei au fost economiștii laureați ai înaltelor distincții academice: Ion Pohoaţă, Premiul PETRE S. AURELIAN, pentru lucrarea Repere în economia instituţională, Adrian Zoicaş-Ienciu, Premiul VIRGIL MADGEARU, pentru lucrarea  Comportamentul investiţional pe piaţa bursieră din România și Gabriela Anghelache, Premiul VICTOR SLĂVESCU, pentru lucrarea Piaţa de capital în context  european.
• Cartea Profesorului Ion Pohoață, de la FEAA, a stârnit, încă de la apariție (2009, Editura Economică din București, 336 pag.), un puternic curent de opinii și dezbateri, în rândul specialiștilor din țară și străinătate, reflectat în mai multe articole din presa economică.

Nominalizarea și apoi premierea efectivă, de către Academia Română, a Profesorului Ion Pohoață, de la FEAA, nu a avut darul să-i surprindă foarte mult pe cei care îi cunosc activitatea depusă pe tărâmul cercetării economice. De măcar treizeci de ani, s-a dedicat – la modul cel mai serios cu putință – studierii gândirii economice româneşti şi a unor curente şi orientări de maximă rezonanță din gândirea economică universală. În același timp, zeci de serii de absolvenți ai FEAA i-au audiat încântați cursurile Domniei Sale de Epistemologie economică, Politici şi doctrine economice ori Economie instituţională. În ce privește lucrarea amintită, care i-a adus Premiul PETRE S. AURELIAN, din partea Academiei Române, binecunoscutul exponent al şcolii ieşene de economie – profesorul Ion Pohoaţă – vede în „instituţionalişti” tocmai pe cei care „coboară ştiinţa economică cu picioarele pe pămînt şi o fac mai umană, exact în locul care-i justifică fundamental existenţa, acela din care ea trebuie să explice cum se ajunge mai repede şi mai puţin costisitor la creştere, la dezvoltare”. Lucrarea abordează problematica anunţată în titlu după schema următoare: Marea familie instituţionalistă. Persoane şi idei/ Paradigma economiei instituţionale/ Instituţii/ Miezul tare al economiei neoinstituţionale/ Secvenţe ale teoriei dinamicii economice. Operele ştiinţifice ale economiştilor instituţionalişti (R.H. Coase, A. Alchian, H. Demsety, D.C. North, O.E. Williamson, R. Nelson, S.G. Winter, M.C. Jensen, M. Aoki, E. Brousseau, G. Hodgson, C. Menard, S. Pejovich) – mulţi dintre ei, deţinători ai Premiului Nobel pentru Economie – sunt atent analizate/ fişate în prima parte a cărţii. În abordarea ”Evoluţionism & instituţionalism”, Profesorul Ion Pohoaţă consacră câteva pagini contribuţiilor lui Nicolae Georgescu-Roegen. În fine, cititorul are posibilitatea să remarce, că opiniile acestuia îl plasează net spre varianta lamarckiană a evoluţiei (şi nu darwiniană) cu privire la dezvoltare. Spicuind din Laudatio, reținem că laureatul de anul acesta al Premiului PETRE S. AURELIAN s-a născut acum 60 de ani la Fălticeni, unde a și absolvit Liceul Teoretic “Nicu Gane” (1970). În 1974 devine licențiat al Facultății de Stiinte Economice din cadrul Univ. “Al.I. Cuza” Iasi, iar în 1984 își susține, la ASE București,  doctoratul în economie. A urmat stagii de pregătire la universitățile din Angers, Lille și Konstantz. În cariera academică a evoluat pe toate treptele posibile, îndeplinind inclusiv funcția de decan și apoi de rector, în anii de după Revoluție. În prezent, Profesorul Ion Pohoaţă este director al Școlii doctorale de Economie de la Cuza, fiind în același timp conducător de doctorate. Face parte din boardul editorial al mai multor reviste științifice și a publicat peste 200 de lucrări în țară și străinătate. Este distins cu alte cinci premii pentru activitatea academică, de către diverse organisme și instituții naționale. Din 2008 devine Profesor emerit, prin Rezoluția conducerii Asociației Naționale a Facultăților de Economie. Este membru al Clubului UNESCO MILENIUM și al Institute for Humane Studies din Paris. Conduce, din anul 2004, colectivul de experți, de la nivelul MECTS, care supervizează acordarea gradelor universitare superioare, a titlurilor științifice de doctor în științe economice și de doctor habilitat.

• Calculele Executivului – efectuate în justificarea adoptării unui proiect de Ordonanţă de urgenţă – conduc la ideea că menţinerea echilibrului bugetar presupune diminuarea cotelor defalcate din impozitul pe venit cu 5,5%, respectiv de la 77% la 71,5%.
• Reducerea în cauză este dictată de necesitatea asigurării resurselor necesare finanţării de la bugetul de stat a standardului de cost per elev/ preşcolar în învăţămîntul preuniversitar, care include ca element de cost şi finanţarea cheltuielilor cu bunuri şi servicii.
• Astfel, cotele defalcate din impozitul pe venit ce se alocă bugetelor locale începînd cu data de 1 ianuarie 2012 urmează a fi reduse de la 44% la 40,5% pentru municipii, oraşe şi comune, de la 12% la 11% pentru judeţe, și de la 21% la 20% pentru echilibrarea bugetelor locale.
• Prin reducerea cotelor defalcate din impozitul pe venit, bugetele locale vor pierde circa 835 milioane lei începînd cu anul bugetar 2012, reprezentînd cota din impozitul pe veniturile din pensii care nu va mai intra în baza de defalcare şi 1.000 milioane lei prin modificarea cotelor din impozitul pe venit.

La cinci ani de la intrarea în vigoare a Legii nr.273/2006 privind finanţele publice locale, știm cu claritate că din impozitul pe venit încasat la bugetul de stat la nivelul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale se alocă lunar, în termen de 5 zile lucrătoare de la finele lunii în care s-a încasat acest impozit (art.32), o cotă de 77% bugetelor locale. În consecință, 44% ia calea bugetelor comunelor, oraşelor şi municipiilor pe al căror teritoriu îşi desfăşoară activitatea plătitorii de impozit pe venit -, 12% se îndreaptă către bugetul local al judeţului, iar 21% merge într-un cont distinct, deschis pe seama DGFPJ, destinat echilibrării bugetelor locale. În prezent există discrepanţe în modul de alocare a cotelor, în sensul că din impozitul pe venit – respectiv din impozitul pe veniturile din pensii – se alocă anumite cote numai unităţilor administrativ-teritoriale pe al căror teritoriu îşi desfăşoară activitatea plătitorii de impozite, respectiv numai municipiilor reşedinţă de judeţ unde își au sediul Casele judeţene de pensii, chiar dacă beneficiarii de pensii sînt din tot judeţul. Așa cum se cunoaște, finanţarea cheltuielilor cu bunurile şi serviciile în unităţile de învăţămînt preuniversitar de stat s-a asigurat pînă în anul 2011 din bugetele locale. Însă, începînd cu anul 2012, finanţarea acestor cheltuieli, care fac parte din finanţarea de bază, potrivit Legii educaţiei naţionale, nr.1/2011 (intrată în vigoare la 9 februarie a.c.), se asigură din bugetul de stat, din sume defalcate din TVA, afectînd echilibrul bugetar prin diminuarea veniturilor bugetului de stat. Calculele Executivului (efectuate în justificarea adoptării unui proiect de Ordonanţă de urgenţă) conduc la ideea că menţinerea echilibrului bugetar presupune diminuarea cotelor defalcate din impozitul pe venit cu 5,5%, respectiv de la 77% la 71,5%. Reducerea în cauză este dictată de necesitatea asigurării resurselor necesare finanţării de la bugetul de stat a standardului de cost per elev/ preşcolar în învăţămîntul preuniversitar, care include ca element de cost şi finanţarea cheltuielilor cu bunuri şi servicii. Astfel, cotele defalcate din impozitul pe venit ce se alocă bugetelor locale începînd cu data de 1 ianuarie 2012 urmează a fi reduse – în baza unei OUG ce va fi adoptată în curînd – de la 44% la 40,5% pentru municipii, oraşe şi comune, de la 12% la 11% pentru judeţe, și de la 21% la 20% pentru echilibrarea bugetelor locale. Tot acum se asigură și cadrul eliminării impozitului pe veniturile din pensii din baza de defalcare către bugetele locale şi rămînerea acestuia ca venit definitiv al bugetului de stat. Impactul bugetar calculat de MFP pentru anul 2012 este de +835 milioane lei. Așadar, estimările arată că, prin reducerea cotelor defalcate din impozitul pe venit, bugetele locale vor pierde circa 835 milioane lei, începînd cu anul bugetar 2012, reprezentînd cota din impozitul pe veniturile din pensii care nu va mai intra în baza de defalcare. Tot aici trebuie adăugate şi 1.000 milioane lei, dată fiind modificarea cotelor din impozitul pe venit. În privința destinației sumei de 1.000 milioane lei, acesta va fi alocată de către MFP pentru finanţarea cheltuielilor cu ”bunuri şi servicii ale unităţilor de învăţămînt preuniversitar”, suportarea ca atare vizînd ”sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat”.

Zăpăceala terminologică, multiplele inconsecvenţe în ceea ce priveşte aplicarea dobînzilor, bîlbele și neglijența în executarea silită a creanțelor au generat în ultimii ani pierderi financiare de zeci de milioane de euro în dauna fondurilor UE. Acest lucru este minuțios demonstrat de un audit recent al Curții Europene de Conturi (ECA), care a vizat ajutoarele achitate fermierilor din Statele Membre de către agenţiile de plăţi (AP), în ultimii cinci ani. Oprindu-se prioritar asupra situațiilor de recuperare a unor sume care au fost acordate fără respectarea reglementărilor sau care au fost afectate de erori, situație ce presupune corecții și recuperări, ECA ne pune în față acum un tablou complet al carențelor sesizate. Documentul de audit la care facem referire (Raport special nr. 8/2011 privind recuperarea plăţilor efectuate în mod necuvenit în cadrul PAC) insistă mai ales asupra modului de aplicare a procedurilor. Menționăm că respectivele proceduri intră sub incidența exclusivă a drep­tului intern, însă o excepţie de la acest principiu general a intrat în vigoare începînd cu exerciţiul financiar 2008. Această excepţie autorizează statele membre, fără a aduce atingere niciunei mă­suri executorii prevăzute de legislația națională, „să rețină orice sumă încă datorată de către un beneficiar, care a fost stabilită în conformitate cu legislația națională, din orice plată viitoare care urmează să fie efectuată de către AP responsabilă cu recuperarea creanței de la respectivul beneficiar.” Revenind la conținutul raportului amintit, observăm că acesta conține o serie întreagă de constatări care scot în relief mai multe laturi neperformante și, mai ales, pierderi financiare pe această zonă. ECA a prezentat totodată și suita motivelor generatoare. De exemplu, reține că există inconsecvenţe în ceea ce priveşte interpretarea de către AP a concepte­lor de „neregularitate”, de „eroare apărută în cadrul procedurilor administrative” sau de „alt tip de recuperare”. Diferenţele de interpretare de la nivelul AP asupra a ceea ce constituie o ne­regularitate fac ca sumele să nu fie înregistrate, raportate și urmărite în mod adecvat în vederea recuperării. Aceasta în pofida faptului că există o definiţie juridică clară a acestui concept, dată de Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2988/95 al Consiliului din 18 decembrie 1995 privind protecția intereselor financiare comunitare. Și anume, ”constituie neregularitate orice încălcare a unei dispoziții de drept comunitar, ca urmare a unei acțiuni sau a unei omisiuni a unui agent economic, care poate sau ar putea prejudicia bugetul general al Comunităților sau bugetele gestionate de acestea, fie prin diminuarea sau pierderea veniturilor acumulate din resurse proprii, colectate direct în numele Comunităților, fie prin cheltuieli nejustificate”. Inconsecvenţele în ceea ce priveşte aplicarea dobînzilor sînt și acestea de natură să genereze pierderi financiare. Pentru perioadele de timp scurse între efectuarea unei plăţi necuvenite şi eventuala detectare a acesteia şi recupe­rarea ulterioară, se impune perceperea unei dobînzi aferente creanţelor neplătite. ECA a constatat că în această privință situația nu este pe deplin armonizată. Pentru cea mai mare parte a măsurilor, rata dobînzii trebuie să se calculeze aşa cum prevede legislaţia naţională, însă nu s-a stabilit o rată anume, deşi aceasta nu poate fi mai mică decît rata dobînzii care se aplică pentru recuperarea sumelor în conformitate cu prevederile naţionale. Pe de altă parte, dobînda datorată nu este întot­deauna comunicată debitorului prin transmiterea unei somaţii de recuperare actualizate la data de 15 octombrie a fiecărui an, dată care reprezintă sfîrşitul exerciţiului pentru plăţile agricole efectuate de UE. Referindu-se la eficacitatea procedurii de recuperare, concluzia a fost că aceasta depinde în proporție ridicată de rapiditatea măsurilor adoptate în fazele de început. Evident, proporţia cea mai mare din recuperare se obţine în cursul anului în care este constatată creanţa, în cursul anilor ulteriori, rata de recuperare scăzînd semnificativ. Apoi, aceeași rată pentru cazurile administrative este mai ridicată decît pentru cazurile care fac obiectul unor proceduri judiciare. ECA a identificat un număr însemnat de AP care au înregistrat creanţele cu o întîr­ziere nejustificat de mare faţă de momentul în care a fost detecta­tă neregularitatea. Cînd se constată că autorităţile au dat dovadă de ne­glijenţă în această privinţă, statul membru în cauză trebuie să restituie bugetului UE suma aferentă creanţei neglijate. Curtea a identificat mai multe astfel de cazuri în care Comisia ar trebui să stabilească dacă a fost sau nu vorba de neglijenţă. Cazuistica analizată include situații în care autorităţile judiciare au anulat procedura de recuperare deoarece autorităţile administrative nu au respectat procedurile obligatorii ori a intervenit prescripția. Tot aici se adaugă și cazurile în care autorităţile administrative nu au înregistrat în timp util datoria beneficiarului faţă de acestea în cadrul procedurilor colective privind declararea stării de insolvabi­litate.

Continuator al unei hotărîri de Consiliu de miniștri care produce efecte de cca. 35 de ani (HCM nr. 917/1975), un act normativ emis de Executiv în 1992 a făcut să se încaseze ani în șir miliarde bune de lei la bugetul de stat. Vorbim aici de HG nr. 641/1992 privind modificarea taxei aferente formalităţilor vamale la transporturile rutiere internaţionale (TIR), instituită, cum deja am amintit, prin H.C.M. nr. 917/1975. Prevederea explicită stabilea că Vama este împuternicită să colecteze, la intrarea în ţară, o taxă specială în valută (echiv. 20 dolari SUA), spre a îndeplini formalităţile specifice la trecerea graniței de către mijloacele TIR. Calculul presupune luarea în considerare a fiecărui autovehicul, remorcă sau semiremorcă. Excepțiile date priveau doar TIR-urile înmatriculate în România, precum şi cele înmatriculate în țări care nu percepeau astfel de taxe pentru autovehicule româneşti. Modificările legislative din ultimii ani au condus la situația ca autoritatea vamală să încaseze în prezent taxa în discuție doar pentru TIR-urile înmatriculate în Irlanda, Norvegia, Portugalia şi Turcia. De exemplu, pentru anul 2010, încasările totale determinate de aplicarea taxei de TIR s-au cifrat la 651 mii lei. Numai că o analiză a cadrului instituțional – la care statul român este parte – a plasat menținerea respectivei taxe în afara legii. Acesta este și motivul pentru care Guvernul deja a elaborat un proiect de hotărîre (postat pe sit-ul MFP) menit să abroge normele existente în această materie. Argumentația invocată relevă că acordurile bilaterale în domeniul TIR, încheiate de România şi care sînt gestionate de Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii (MTI), nu prevăd plata unei taxe speciale pentru îndeplinirea formalităţilor vamale. Transportul rutier de mărfuri în cadrul UE se desfăşoară pe baza licenţei comunitare, în conformitate cu Regulamentele (CE) nr.881/1992 și nr.1072/2009. Apoi, aceeași categorie de transport în regim ”ţară terţă non-UE” se efectuează în baza autorizaţiilor multilaterale CEMT. Ceea ce atrage atenția este că se menționează și faptul că ”perceperea unei astfel de taxe este contrară acquis-ului comunitar”. Întrebarea care apare este dacă nu cumva aruncarea în istorie – abia în 2011 – a prevederii la care ne referim, nu ar fi trebuit să survină mult mai înainte. Adică odată cu aderarea României la UE. Or, lectura cu atenție a Notei de fundamentare a actului normativ de abrogare – elaborată de MFP și purtînd avizele MTI și MJ -, tocmai asta pare să demonstreze.

Întreprinderile mici şi mijlocii reprezintă în economia UE 99% din totalitatea entităților, furnizând nu mai puțin de 75 de milioane de locuri de muncă. Cu toate acestea, pieţele financiare sunt circumspecte în ceea ce priveşte investiţiile în IMM uri noi, care le percep ca având un risc ridicat. Confruntându-se cu accesul limitat la credite, acest tip de firme a văzut în sectorul public actorul care poate juca un important rol în sprijinirea lor. Dealtfel, Strategia de la Lisabona a subliniat că iniţiativele antreprenoriale şi inovarea trebuie stimulate şi încurajate. Drept urmare, una dintre măsurile de sprijin ale UE – Fondul de garantare pentru IMM (FGIMM) – facilitează tocmai accesul acestora la finanţare. Fondul, potrivit Raportului special nr. 4/2011, elaborat de Curtea de Conturi a UE (CCUE), cuprinde diferite sisteme de garantare a creditelor, dispunând de patru secţiuni. Prima dintre acestea, Secţiunea privind finanţarea prin împrumut, are rolul de a reduce dificultățile întâmpi¬nate de IMM în obținerea de credite, care apar fie ca urmare a riscului sporit perceput, asociat investițiilor în anumite activități bazate pe cunoaştere (dezvoltarea tehnologică, inovația și transferul de tehnologii), fie ca urmare a faptului că întreprinderile nu dispun de garanții reale suficiente. Cea de-a doua, Secţiunea privind microcreditul, este menită să încurajeze instituțiile financiare în acordarea de împrumuturi mai mici, care implică în mod normal costuri de gestionare unitare proporțional mai mari pentru cei care contractează împrumuturile și nu au garanții reale suficiente. Secţiunea privind capitalurile proprii şi cvasicapitalurile include investițiile care furnizează capital de înființare, precum și finanțare de tip „mezanin”, pentru a reduce dificultățile IMM datorate structurii lor financiare slabe. Secţiunea privind securitizarea are rolul de a mobiliza mijloacele suplimentare de finanțare pentru IMM uri prin împrumut, în cadrul acordurilor adecvate de partajare a riscului cu instituțiile financi¬are vizate. Sprijinul pentru aceste tranzacții este condiționat de angajamentul instituțiilor emitente de a acorda o parte semnificativă din lichiditățile rezultate din capitalurile mobilizate pentru noi împrumuturi într un termen rezonabil. Instrumentului în discuție (FGIMM) i s a alocat aproape un miliard de euro în perioada 1998-2013, pe par¬cursul a trei programe cadru succesive. La sfârşitul anului 2009, FGIMM garanta un portofoliu total de credite în valoare de 10,6 miliarde de euro. Programului cadru pentru inovație și com¬petitivitate (CIP) îi este alocată suma de 510 milioane de euro. În practică se recurge la aceste disponibilități doar atunci când împrumuturile garantate nu pot fi ram¬bursate, iar pentru fiecare intermediar în parte se stabileşte o valoare maximă a obligaţiei. La 31 decem¬brie 2009, suma totală a cererilor de executare a garanţiilor plătite în cadrul CIP a fost de 1,7 milioane de euro. Eligibilitatea presupune ca entitățile să corespundă definiţiei date de Comisie în vederea obținerii garanţiei, respectiv ”acele întreprinderi care au mai puțin de 250 de angajați, a căror cifră de afaceri anu¬ală nu depășește 50 de milioane de euro și/sau al căror bilanț anual total nu depășește 43 de milioane de euro”. De asemenea, IMM urile trebuie să îndeplinească criteriul de întreprindere autonomă. Evident, alocarea și utilizarea câtorva sute milioane de euro de la bugetul UE nu putea să rămână în afara preocupărilor auditului public extern exercitat de Curtea de Conturi a UE (CCUE). Rezultatele unei misiuni recente a acesteia, consemnate în Raportul special nr. 4/2011, vădesc o serie întreagă de neajunsuri. Misiunea în cauză a constat, sintetic exprimat, în a evalua dacă Fondul de garantare pentru IMM a fost sau nu eficace. Pentru aceasta, s-au examinat rolurile şi responsabilităţile principalelor părţi implicate în Fondul de garantare pentru IMM – Co¬misia, nici Fondul European de Investiţii (FEI) şi intermediarii financiari, atenția focalizându-se pe Programul cadru pentru inovație și com-petitivitate (CIP, 2007-2013). Pentru fiecare intermediar financiar în parte s au examinat urmă¬toarele elemente: propunerea aferentă de garantare, eva¬luarea acesteia de către FEI şi de către Comisie şi acordul semnat între FEI şi intermediarul financiar în cauză. S au efectuat deplasări la intermediari financiari din mai multe țări (Belgia, Franţa, Ungaria, Slovenia, Italia, Spania şi Germania). De asemenea, a fost selectat un eşantion de 181 de împrumuturi aferente intermediarilor financiari „vizitaţi”, cu scopul de a se evalua dacă utilizarea împrumuturilor garantate către IMM uri era în concordanţă cu obiectivele Fondului. Constatările au scos în evidență mai multe aspecte deficitare. Întârzierile din etapa de planificare a instrumentului au împiedicat rea¬lizarea unei alocări eficace a bugetului în cursul primului an şi au cauzat întreruperea sprijinului pentru unii intermediari financiari. Deși CCEU consideră că criteriile de selecţie a intermediarilor financiari sunt în concordanţă cu practicile din instituţii finan¬ciare comparabile, se relevă imediat și slăbiciunile. Astfel, nici Comisia şi FEI nu au stabilit standarde de notare pe baza cărora candidaturile intermediarilor să fi putut fi evaluate, notate şi comparate în funcţie de gradul în care îndeplineau criteriile respective. Lip¬sa de precizie a criteriilor de selecţie a permis FEI să dispună de o mare libertate de apreciere în ceea ce priveşte evaluarea candidaturilor. S au identificat deficienţe și la nivelul documentaţiei FEI referi¬toare la stabilirea parametrilor din acord, inclusiv volumul de referinţă şi rata maximă. Cererea FEI înaintată spre aprobare Consiliului de administraţie include doar o sinteză a rezultate¬lor etapei de due diligence. La stabilirea acestor parametri, FEI se sprijină pe informaţiile furnizate de intermediarul financiar, neidentificându-se probe care să ateste că aceste informaţii au fost verificate. O parte dintre termenii acordurilor de garantare semnate cu intermediari fie nu sunt în concordanţă cu obiectivele CIP, fie oferă un grad scăzut de orientare la nivel operaţional. În urma analizei eşantionului de împrumuturi selectat de CCEU, s a constatat că 43 % din numărul de împrumuturi au fost acordate unor IMM uri care nu dispuneau de garanţii reale suficiente. Apoi, doar în 12 % din situațiile de garantare s-au utilizat împrumuturile pentru investiţii inovatoare. Se prezumă că eficacitatea sistemelor de garantare sprijinite de sectorul public este maximă atunci când investiţia finanţată nu se poate realiza în lipsa lor şi când efectele dorite nu s ar fi putut concretiza. Dată fiind aceasta și în contextul în care intermediarii financiari urmăresc să atingă volume de creditare suplimentare, se impunea acordarea unei atenţii mult mai mari ”efectului de balast” (deadweight), care, în mod nedorit, și-a făcut apariția. Cu efectul respectiv avem de-a face atunci când împrumutatul ar fi putut obţine cre¬ditul din partea creditorilor comerciali și fără a beneficia de sprijinul sectorului public. Evident, și în astfel de situaţii, s ar fi antrenat într-o anumită măsură crearea de locuri de muncă sau activitatea inovatoare. Analizele întreprinse asupra creditelor obținute cu sprijinul FGIMM au relevat un efect de balast semnificativ: 38 % din numărul de împrumuturi au fost acordate unor IMM uri care dispuneau de garanţii reale suficiente şi care, pe de altă parte, nu au utilizat aceste împrumuturi pentru inovare. Așa cum era de aștept, în fața unei asemenea constatări, CCEU nu are prea multe posibilități de intervenție. Raportul de audit sus amintit argumentează recomandarea că ”ar trebui prevăzute măsuri reale și eficace de minimizare a efectului arătat, bazate pe cele mai bune practici puse deja în aplicare de anumiţi intermediari financiari”.

Indiscutabil, cei aproape trei ani de criză economico-financiară mondială au avut consecinţe majore pentru Uniunea Europeană. În sprijinul sustenabilităţii sectorului financiar, organismele europene au încercat repetat încurajarea creșterii economice. O analiză sumară a Planului european de redresare economică (2008) ne relevă mai multe modalităţi prin care statele membre şi UE pot ajuta economia reală. Măsurile aplicate au schimbat deja modul în care este dirijată politica economică şi monetară, apărînd organisme şi instrumente noi. Acestea influențează apreciabil maniera în care sînt utilizate în spațiul UE fondurile publice. Mai întîi să amintim că de la începutul acestui an funcționează Sistemul european de supraveghere financiară, înfiinţîndu-se Autoritatea Bancară Europeană, Autoritatea Europeană pentru Asigurări și Pensii Ocupaţionale şi Autoritatea Europeană pentru Valori Mobiliare și Pieţe. Potrivit unui Raport prezentat recent Comisiei pentru control bugetar a Parlamentului European de către Curtea de Conturi Europene (CCE), bugetul UE a avut rol important în acest context, punînd la dispoziţie 5 miliarde de euro în plus pentru a aborda problema securităţii energetice și a aduce Internetul de mare viteză în comunitățile rurale și 11 miliarde euro pentru plăți (avansuri) în cadrul politicii de coeziune. De asemenea, Banca Europeană de Investiții şi-a majorat posibilitățile de creditare a IMM-urilor cu 15 miliarde de euro. Pentru statele membre din afara Zonei Euro, în vederea acordării de asistenţă financiară, UE a utilizat un instrument deja existent, şi anume Mecanismul comunitar de asistență financiară pe termen mediu. Spre a oferi asistenţă statelor membre din cadrul Zonei Euro, UE a creat două instrumente temporare, ce vor fi înlocuite, în 2013, cu un Mecanism european de stabilitate permanent. Primul dintre acestea, Mecanismul european de stabilizare financiară, a fost înfiinţat anul trecut cu scopul de a acorda asistenţă financiară din partea Uniunii cu garanţii de la bugetul UE (de acesta beneficiind pînă în prezent Irlanda şi Portugalia). Cel de-al doilea instrument, Fondul european de stabilitate financiară, este menit să furnizeze asistenţă statelor membre din cadrul zonei euro (dispunînd de un volum de fonduri de pînă la 440 de miliarde de euro). Spre sfîrșitul anului trecut Comisia a prezentat o serie de propuneri privind o supraveghere sporită a politicilor fiscale, a politicilor macroeconomice şi a reformelor structurale ale statelor membre. Consiliul European a sprijinit această iniţiativă şi a convenit cu privire la adoptarea Pactului euro plus, care urmăreşte o coordonare de mai bună calitate a politicilor economice. A fost deja aprobată o procedură nouă pentru a coordona ex ante politicile statelor membre, intitulată „Semestrul european”. Acesta este, de fapt, un instrument comun de coordonare a politicilor economice şi fiscale ale statelor membre din UE, prin care se monitorizează disciplina bugetară, stabilitatea macroeconomică şi politicile de promovare a creşterii. Denumirea de “semestru” vine de la perioada de 6 luni în care sînt analizate politicile bugetare și structurale ale statelor membre, în scopul identificării dezechilibrelor apărute sau iminente, care ar încălca normele stabilite de Pactului de Stabilitate și Creștere. Astfel, în paralel cu pregătirea deciziilor bugetare în fiecare stat membru, se poate derula și o anumită coordonare, astfel încît economia europeană, pe ansamblul ei, să-și asigure stabilitatea și creșterea. Potrivit aceluiași Raport al CCE, mai sus invocat, alte două aspecte rămîn extrem de importante. Acestea se referă la Sistemul European al Băncilor Centrale şi la noul ansamblu de norme vizînd reglementarea politicilor fiscale naţionale. Deja, în unele state membre ale UE, precum şi în anumite ţări terţe, aceste domenii de politică fac obiectul unui control public exercitat în măsură apreciabilă. În cazul băncilor centrale, motivele care cer o reflecţie mai aprofundată în această fază sînt amplitudinea riscurilor financiare asumate, care ar putea fi suportate în ultimă instanță de contribuabilii europeni, precum şi noile atribuţii macroprudenţiale acordate în prezent Băncii Centrale Europene. În ceea ce priveşte politica fiscală, rămîne de actualitate necesitatea unei monitorizări mai eficace şi realmente independentă a politicilor aplicate în statele membre.

A intrat deja în obișnuința Executivului ca în luna august a fiecărui an să aducă, prin ordonanță de urgență, anumite modificări bugetului de stat. În sistemul financiar public, regula – având corespondență în prevederile constituționale și mai multe texte normative derivate – este ca bugetul de stat să fie adoptat prin lege, și în consecință orice modificare a acestuia să aibă la bază tot o lege. Însă, dată fiind vacanța parlamentară, dar și anumite circumstanțe care justifică urgența măsurii, derogarea devine mai puțin discutabilă. Dealtfel, tot prin lege, pe termen limitat, în temeiul art. 115 alin. (1) din Constituţie, Guvernul este împuternicit să emită ordonanţe în vacanţa parlamentară. Să amintim că ultima asemenea lege, adoptată încă din iunie a.c., prevede abilitarea Guvernului de a legifera pe această cale în cinci domenii care nu fac obiectul legilor organice: finanţe, transporturi, comunicaţii, educaţie-cercetare și sănătate. Într-o logică financiară binecunoscută, modificările prevederilor bugetare inițiale privesc deopotrivă și veniturile publice, și cheltuielile principalilor ordonatori de credite bugetare – ministere, în speță. Evident, rostul rectificării nu este altul decât actualizarea cifrică a surselor de finanțare necesare desfăşurării în bune condiţii a activităţii unor instituţii, în funcție de evoluţia activităţii economice din perioada deja scursă a exercițiului financiar. Respectiva evoluție arată că avem de-a face cu o anumită creştere economică, ce se încadrează dealtfel în nivelul prognozat avut în vedere la fundamentarea bugetului pe acest an (creşterea PIB, în termeni reali, cu 1,5% în anul 2011 faţă de 2010). Ceea ce nu s-a potrivit cu prognoza este un alt indicator, poate chiar mai important în condiții de criză, și anume, rata inflației. În anul 2011, aceasta se apreciază că va ajunge (la 31 decembrie) la 4,8%. Depășirea este cu 1,6 puncte procentuale faţă de estimarea utilizată în elaborarea bugetului pentru anul 2011, dar mai mică cu peste 3 puncte procentuale, comparativ cu cea înregistrată la sfârşitul anului 2010, de 7,96%. Explicațiile forurilor oficiale denotă că majorarea ratei inflaţiei, faţă de cea estimată la elaborarea bugetului, s-a datorat creşterii mai accelerate de la sfârşitul anului 2010 şi din primele luni ale anului 2011 a preţurilor mărfurilor alimentare. Însă, se susține că odată cu apariţia noii recolte agricole – care se apreciază a fi peste cea din 2010, vor interveni reduceri la preţul acestei grupe de mărfuri. Drept argument în privința corectitudinii raționamentului este adusă evoluţia preţului mărfurilor alimentare din luna iunie, fiind prima oară când în această lună se înregistrează reduceri de preţ la respectiva categorie de mărfuri. Ceea ce observăm noi este că reducerea în cauză nu este tocmai semnificativă – fiind de doar 1,3% (iunie față de mai a.c.). În același timp, preţurile mărfurilor nealimentare şi tarifele serviciilor s-au majorat cu 0,2%, respectiv 0,7% (rata inflaţiei ajungând la 7,93%, după ce în luna mai atinsese 8,41%). Pe acest fond, analiza rezultatelor ce caracterizează finele primului semestru scoate în evidenţă faptul că execuţia bugetului general consolidat s-a încheiat cu un deficit de 11,3 miliarde lei, respectiv 2,07% din PIB. Prima constatare este că ne situăm sub limita ţintei de deficit, în sumă de 12,6 miliarde lei, asumată cu organismele financiare internaţionale (Fondul Monetar Internaţional, Comisia Europeană şi Banca Mondială). Un alt aspect pozitiv este că veniturile încasate la bugetul consolidat au fost în sumă de 85,0 miliarde lei, cu 9,6% mai mari faţă de anul precedent. Creșterea este datorată sporirii încasărilor din taxa pe valoarea adăugată (+31,5%), accize (+27,1%) şi venituri din capital (+58,9%). Cheltuielile – cifrate la 96,2 miliarde lei – au înregistrat o uşoară creştere în termeni nominali cu 0,7% faţă de aceeaşi perioadă a anului precedent. A intervenit aici creşterea cheltuielilor de cofinanţare pentru proiecte cu finanţare nerambursabilă. Drept urmare se impune, pe de o parte, majorarea veniturilor bugetului de stat pe anul 2011 cu suma +3.198,3 milioane lei, iar pe de altă parte – majorarea cheltuielilor cu suma de +4.094,0 milioane lei. Evident, influenţele la cheltuielile bugetului de stat pe ordonatori principali de credite comportă majorări ori scăderi față de prevederile inițiale regăsite în Legea bugetului de stat pe anul 2011 (nr.286/2010). De exemplu, diminuări mai importante întâlnim în cazul Ministerului Finanţelor Publice (-593,1 milioane lei) și Ministerului Mediului şi Pădurilor (-78,3 milioane lei). Strict din perspectiva acestor cifre, pe un termen rezonabil, caracterul funcțional al sistemului economico-social pare a rămâne în parametri acceptabili. Mai ales dacă ne gândim la modul în care au fost zguduite recent economiile unor țări situate mult mai bine decât România. Observăm doar că, din punct de vedere juridic, ne aflăm, spre deosebire de alți ani – când sub aspectul abaterii de la regulă apărea numai derogarea pomenită în deschiderea articolului de față -, într-un context nou ce presupune, la propriu, încă două derogări. Astfel, pentru ca rectificarea să poată opera legal este necesară derogarea de la prevederile art.16 şi art.56 din Legea responsabilităţii fiscal-bugetare, nr.69/2010. Iată ce se stipulează la art. 16: ”Cheltuielile totale ale bugetului general consolidat, excluzând asistența financiară din partea Uniunii Europene și a altor donatori, pot fi suplimentate cu ocazia rectificărilor bugetare numai pentru plata serviciului datoriei publice și pentru plata contribuției Romaniei la bugetul Uniunii Europene”. Or, așa cum rezultă din Nota de fundamentare a Ordonanţei Guvernului cu privire la rectificarea bugetului de stat pe anul 2011, aici este vorba despre suplimentări necesare continuării activităţii în bune condiţii a instituţiilor publice, plății arieratelor în sectorul de sănătate, asigurarea fondurilor pentru cofinanţarea proiectelor finanţate din fonduri externe și continuarea unor proiecte de investiţii. Aceiași lege (nr.69/2010) categorisește fapta drept contravenție, prevăzând o amendă între 2.000 lei și 20.000 lei, și recuperarea prejudiciului, conf. art. 56, alin.(1) și (2). Pe perioada cercetării administrative, persoanele responsabile sunt suspendate din funcție, iar constatarea contravenției și aplicarea amenzii revine Curții de Conturi. În fine, conflictul cu altă prevedere legală reclamă încă o derogare. Este vorba despre cele stipulate la art.3 alin.(4) şi (5) din Legea nr.275/2010 pentru aprobarea plafoanelor unor indicatori specificaţi în cadrul fiscal-bugetar. Aici intervine faptul că în anul 2011, plafoanele nominale ale cheltuielilor totale și ale cheltuielilor de personal, conform prevederilor art. 20 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 69/2010, la care am făcut anterior referire, sunt precis stabilite. Ca de asemenea, și plafoanele nominale ale soldurilor bugetului general consolidat, bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor fondurilor speciale etc. Maniera de legiferare este una de tip imperativ, nelăsând posibilitatea vreunui fel de depășire. În acest context, Guvernul are la îndemână posibilitatea recurgerii la calea autoderogării. Aplicarea vreunei sancțiuni de tipul celei amintite este greu de presupus că va avea loc vreodată. Tocmai de aceea, art.74 din proiectul de act normativ aflat în discuție (postat pe sit-ul MFP) stipulează: ”Cheltuielile bugetului general consolidat pe anul 2011, cheltuielile bugetului de stat şi cele ale bugetului Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate pe anul 2011 se majorează potrivit prevederilor din prezenta ordonanţă prin derogare de la prevederile art.16 şi art.56 din Legea responsabilităţii fiscal-bugetare, nr.69/2010, precum şi de la prevederile art.3 alin.(4) şi (5) din Legea nr.275/2010 pentru aprobarea plafoanelor unor indicatori specificaţi în cadrul fiscal-bugetar”.

Evaluarea de vară (2011) a acordului de tip preventiv, ce revine delegației FMI-Comisia Europeană-Banca Mondială, nu poate evita tema privatizării managementului companiilor de stat. Deși se prezumă că, pe această cale, eficientizarea sectorului în discuție nu s-ar mai lăsa atât de mult așteptată, până în prezent nu s-au realizat foarte multe în vederea adoptării respectivei metode. Guvernul a anunțat doar că aproximativ un sfert din companiile de stat – cca. 150 entități de la nivel central – vor avea management privat. Marile companii de stat, pre­cum Hi­droelectrica, Nuclear­electrica, Rom­gaz și Tran­s­gaz, ar urma să treacă relativ repede la managementul privat (până la 1 ianuarie 2012). Evident, acest lucru ar fi menit să confere independență clară în raport cu factorul politic. Reglementările ce privesc aceste chestiuni (aflate în lucru) vor prevedea că viitorii manageri ar putea sa aibă orice naționalitate, urmând a fi selectați prin intermediul unei agenții private de recrutare a resurselor umane. Scopul nu este altul decât acela de a se evita orice ingerință politică pe acest plan, rămânând să prevaleze efectiv competența. Din Scrisoarea de intenție a guvernului român și Memoran­dumul tehnic de înțelegere, rezultă că Executivul se obligă ca de la 1 ianuarie 2012 să interzică pr­e­lun­­girea contractelor de mana­ge­ment exis­tente la companiile de stat. Pentru aceasta, proce­sul de selecție internațional ar trebui să demareze din luna august a.c., iar odată cu managerii urmând să fie înlocuiți și directorii financiari. Nu este exclus ca normele să prevadă posibilitatea ca și actualii manageri să poată candida. Să mai amintim că cele 154 de firme de stat mo­nitorizate în cadrul Acordului urmează să disponibilizeze aproximativ 7.000 de angajați până la sfârșitul lunii septembrie a acestui an. Disponibi­lizările cele mai importante vor fi efectuate de companiile de transport feroviar, adică CFR Marfă -  3.000 de posturi, CFR SA – 1.500 de posturi, și CFR Călători – 1.000 de posturi. În cadrul ultimelor negocieri cu FMI pentru încheierea unui nou acord, lista companiilor monitorizate a fost extinsă prin includerea altor nouă societăți, respectiv Poșta Română, Tarom, Complexul Energetic Turceni, Filiala de Intreținere și Servicii Energetice “Electrica Serv”, Electrica Furnizare Transilvania Nord, Oltchim, Societatea Națională a Lignitului Oltenia, precum și societățile Intervenții Feroviare și Telecomunicații CFR. În urma analizelor, din listă a fost eliminată Administrația Națională a Imbunatatirilor Funciare (ANIF), însă au fost mentinute Compania Nationala de Cai Ferate CFR, CFR Călători, Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale, Compania Națională a Huilei, Termoelectrica, Metrorex, CFR Marfă, Electrocentrale București și Societatea Comercială Electrificare CFR.

Încă de la sfârșitul anului trecut autorităţile române au notificat Comisiei Europene proiectul de HG pentru modificarea si completarea Normelor metodologice de aplicare a OUG nr.77/2009 privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc. Actul normativ care operează aici este Directiva 98/34/CE referitoare la procedura de furnizare de informații în domeniul standardelor, reglementărilor tehnice şi al normelor privind serviciile societății informaționale (Notificarea 2010/747/RO). Departamentele de specialitate ale Comisiei Europene au examinat proiectul de lege notificat, ca ulterior (marte a.c.) să emită un aviz detaliat, în conformitate cu articolul 9 alineatul (2) şi articolul 8 alineatul (2) din Directiva 98/34/CE. Schimbările preconizate în această materie se referă la faptul că sunt prevăzute modalităţile de organizare şi condiţiile de autorizare ale acelor categorii de jocuri de noroc care pot avea loc prin intermediul sistemelor de comunicații de tip Internet ori al telefoniei fixe/ mobile. Proiectul noului act normativ stabilește și instrumentele şi modalităţile de plată pentru participarea respectiv încasarea premiilor la categoriile de jocuri de noroc nou introduse. De asemenea, se explicitează drepturile personalului cu drept de control în domeniul jocurilor de noroc din cadrul direcției de specialitate a Ministerului Finanțelor Publice (MFP). Sub aspectul monitorizării, înregistrării şi evidenţierii operaţiunilor de exploatare (black box), a fost stabilit termenul pe care operatorii economici îl au la dispoziţie pentru a se dota cu mijloacele tehnice necesare de joc care să permită acest lucru. Textul nu evită nici problematica legată de obligaţia organizatorilor de jocuri de noroc tip slot-machine de supraveghere video a locaţiilor în care îşi desfăşoară activitatea şi de stocare a acestor imagini pentru 30 de zile. De asemenea, a fost introdusă o nouă secţiune, prin care se detaliază activitatea de licenţiere a organizării şi de autorizare a exploatării jocurilor de noroc prin intermediul sistemelor moderne de comunicații, precum şi obligaţiile operatorilor economici care doresc să exploateze acest tip de jocuri. Mai observăm că se prevăd și condiţiile pentru autorizarea entităţii care va realiza controlul tehnic, monitorizarea si raportarea pentru jocurile de noroc de tip pariuri on-line, jocurile bingo on-line şi jocuri de noroc on-line, precum şi atribuţiile şi obligaţiile care îi guvernează activitatea. Nu puteau fi evitate sancțiunile pentru nerespectarea obligaţiilor organizatorilor jocurilor de noroc online, precum şi ale operatorului de monitorizare şi raportare, după cum a fost stabilită și documentaţia necesară pentru obţinerea licenţei/autorizaţiei pentru jocurile de noroc on-line. Să amintim că atunci când e vorba de impactul social al normei juridice, care urmează să apară în curând, se apreciază că acesta va fi unul pozitiv. Aceasta, pentru că se scontează pe scăderea dependenţei potenţialilor participanţi la joc, având în vedere procedura de verificare şi monitorizarea existente pentru jocurile de noroc on-line. Apoi, nu sunt deloc de neglijat nici dificultăţile de natură tehnică pe care le presupune accesul la jocurile de noroc, gen pariuri on-line, jocurile bingo on-line şi jocuri de noroc on-line, organizate prin intermediul Internet-ului și/sau al telefoniei fixe/mobile.

Recent, MFP a elaborat un proiect de hotărâre guvernamentală vizând aprobarea procedurii de analiză a riscului în vederea verificării fiscale prealabile (VFP) a persoanelor fizice. Potrivit respectivelor Norme metodologice, entitățile de interes public vor avea obligaţia de a facilita accesul autorităţilor fiscale la bazele de date deţinute şi de a furniza orice informaţie necesară îndeplinirii atribuţiilor fiscale.

Pentru selectarea persoanelor fizice supuse verificării fiscale prealabile documentare (VFPD), organele de verificare procedează la identificarea, evaluarea şi gestionarea riscurilor de nedeclarare a veniturilor impozabile.

Activitatea de identificare a riscurilor constă în efectuarea unei succesiuni de operațiuni, regăsită în tabelul de mai jos.

Identificarea riscurilor

Normele în discuție stabilesc că evaluarea riscurilor pe care persoanele fizice le prezintă din punct de vedere fiscal implică parcurgerea mai multor faze. Prima dintre acestea este compararea valorii veniturilor declarate cu fluxurile de numerar precum şi cu valoarea creşterii patrimoniale şi a cheltuielilor personale efectuate. Urmează evaluarea riscului de nedeclarare, stabilindu-se riscul minim acceptat de administraţia de fiscală (RMA).  Determinarea RMA presupune verificarea încadrării diferenţelor stabilite în limita prevăzută de art.109 alin.(4) din Codul de procedură fiscală. Aici se prevede că dacă organul fiscal constată o diferenţă semnificativă între, pe de o parte, veniturile declarate de contribuabili sau de plătitorii de venit şi, pe de altă parte, situaţia fiscală personală, acesta continuă verificarea prin comunicarea avizului de verificare şi stabileşte baza impozabilă ajustată prin utilizarea metodelor indirecte. În prezent se consideră că diferenţa este semnificativă dacă între veniturile estimate calculate în baza situaţiei fiscale personale şi veniturile declarate de contribuabili sau de plătitorii de venit este o diferenţă mai mare de 10%, dar nu mai puţin de 50.000 lei.  Riscul de nedeclarare nu reprezintă nimic altceva decât diferenţa dintre veniturile declarate de contribuabili sau de plătitorii de venit, pe de o parte şi, pe de altă parte, situaţia fiscală personală.

În ce privește activitatea de gestionare a riscurilor pe care persoanele fizice le prezintă pentru administraţia fiscală, aceasta se realizează prin procesarea şi elaborarea listei persoanelor care depăşesc riscul minim, elaborându-se propunerile pentru efectuarea VFPD. Apoi se valorifică rezultatele VFP efectuate, prin actualizarea datelor şi informaţiilor deţinute cu cele obţinute în cadrul VFPD.

Întotdeauna se are în vedere valoarea riscului de nedeclarare, începând cu valoarea negativă cea mai mare, cu respectarea valorii riscului minim.

Evident că, în situația în care din informaţiile deţinute, organul fiscal identifică existenţa în respectiva listă a unor persoane care au calitatea de soţ/soţie, rude sau afini până la gradul al III-lea inclusiv, elaborarea propunerilor se va face concomitent pentru toate aceste persoane.