Este lucru ştiut, controlul, fie că-i sanitar, veterinar, de calitate sau financiar, nu face nicicui plăcere. Cu atât mai puţin, cel din urmă (cu speciile sale fiscală şi bugetară) poate scoate mulţi peri albi chiar şi celor mai corecţi contribuabili ori administratori de bani publici.

Purecatul contabilităţii – pe perioade care pot ajunge la cinci ani şi raportarea operaţiunilor înregistrate la alunecoasele şi instabilele prevederi legale de către acrii inspectori financiari – arareori se încheie fără  stabilirea de sancţiuni şi sume suplimentare pentru diversele bugete publice.

Dacă la acestea se asociază excesul de zel, prostia inspectorească, manipularea şi bombardamentul mediatic (manifestate frecvent pe parcursul a 1 – 2 luni, cât pot dura verificările), menţinerea în toate minţile a celui controlat devine o rară performanţă. Intrarea în vizorul controlului financiar nu este mare scofală.

Flexibilitatea recentă a programelor de verificare face ca introducerea “în plan” a diverselor entităţi ce urmează a fi controlate să se poată baza şi pe sesizările terţilor, semnale mass-media, solicitările oficiale ale unor instituţii etc.

Uneori, o şopârlă abil strecurată unde trebuie poate pune în mişcare cohorte de controlori. Materialele de presă care fac vorbire despre achiziţii publice interpretabile, premierea excepţională a unor şefi mai mari sau mai mici, utilizarea altor sisteme de salarizare decât cele regăsite în unităţi similare etc. vor constitui cu siguranţă motive de zăbavă inspectorească în acţiuni viitoare.

Cointeresarea echipei de control în a stabili amenzi şi sume pentru buget cât mai mari determină adesea apariţia abuzurilor. Un indicator simplu de apreciere a activităţii de control – sume recuperate/sume stabilite – , care în practică nu prea trece de 0,5, vorbeşte de la sine despre tendinţa de umflare artificială a rezultatelor controlului, întocmai ca pe dirijabile (cu flacăra dată la maxim).

Evident, pe traseul ulterior urmat de dosar, zerourile prejudiciilor se vor împuţina simţitor, după obiecţiuni şi contestaţii abil redactate, mai ales dacă presupusul vinovat apelează la profesioniştii contabili independenţi (pentru expertize) şi la maeştrii barei.

Până la urmă, cifrele mari privitoare la constatările controalelor, stabilite părtinitor şi neprofesionist (“plezneli”, în folclorul specific), sunt de natură doar de a da trecătoare satisfacţii opiniei publice (dar şi eventualilor duşmani) şi “materie primă” cabinetelor de consultanţă juridică şi financiară.

Unele aspecte de formă şi de fond pot face ţăndări rezultatul muncii inspectorilor: dificultăţile privind probarea intenţiei, dispoziţiile nescrise, ambiguităţi în descrierea elementelor constitutive ale răspunderii civile delictuale (existenţa faptei ilicite – omisivă sau comisivă, prejudiciu patrimoniul cert, relaţia cauzală dintre fapta ilicită şi prejudiciu, existenţa culpei), neapariţia unor perturbări sau blocaje în funcţionarea entităţii verificate sau a celor cu care intră în contact etc.

Bine consiliat, orice “controlat” va refuza să fie de acord şi să semneze chiar şi atunci când anumite lucruri sunt clare ca lumina zilei. Calculul, nu prea dă greş: ulterior, în diverse instanţe, se va putea folosi de expertize, documente neluate în considerare la control, martori etc.


3 comentarii la “Controlul financiar după ureche”
  1. Virgil a spus:

    Imi puteti spune de ce ati ales magarul? Ca are urechile lungi? 🙂

  2. mbm a spus:

    100 % adevar!

  3. Mariana a spus:

    Ce sa facem ca sa nu devenim victime ale unor controale abuzive, care nu vin sa constate daca iti desfasori o activitate corecta, ci sa caute nod in papura?
    De multe ori modificarea haotica a legislatiei ne da de furca si inspectorii veniti in control, au pareri diferite despre modul de aplicare a legislatiei in vigoare.
    Cum sa ne aparam?

Comentariul tau