…de la controlul autorităţii la autoritatea controlului.

 

 

Înfiinţarea ANAF – ce se vrea a fi creierul complicatelor organisme autohtone care efectuează (mult prea) frecvente inspecţii şi verificări financiare asupra a cam tot ce mişcă în materie de afaceri – nu poate să nu te ducă cu gândul de la controlul autorităţii la autoritatea controlului, inclusiv cea morală.

 

 

             Însă, întărirea laturii coercitive – amenzile contravenţionale pentru evaziune fiscală au fost mărite până la 10.000 lei, iar pedepsele privative de libertate pentru fraudă fiscală merg până la zece ani –, fără un management adecvat al resurselor umane angrenate în sistemul financiar public, poate rămâne doar o tactică paleativă, dacă nu cumva tocmai asta se urmăreşte, respectiv menţinerea neperformantă a sectorului în chestiune.

Apăsarea pedalei represivităţii nu o dată a determinat efecte inverse celor scontate. În continuare motivarea personalului de inspecţie se bazează pe discutabilele stimulente (care înseamnă acordarea lunară a până la trei salarii din amenzi, diferenţe din impozite şi taxe, dobânzi, penalităţi, confiscări etc.) care s-au dovedit de-a lungul timpului generatoare de abuzuri. Dealtminteri mai multe acte normative obligă instituţiile şi autorităţile publice aflate în subordine sau în coordonare să vireze lunar o cotă din fondurile de stimulente la dispoziţia ANAF, evident pentru a ”stimula” şi personalul din centrală.

Este adevărat, salariul curat (fără premii), care în medie oscileză în jurul a 500 euro/persoană, n-ar ajunge nici pentru plata ratei lunare de leasing la autoturism. Din acest motiv, dar şi din multe altele, stressul inspectoresc este unul cât se poate de încordat.

Amprenta acestuia apare şi pe modul de comunicare cu contribuabilul controlat, când o ţine tot într-o … duşmănie. Orarul de muncă, abundenţa normelor, rutina dar şi deprinderea cu o anumită poziţie (când se crede mai ”cu moţ”), nu odată fac, ca inspectorul financiar să fie în afara problemei pe care tocmai o … controlează.

Adesea, sunt stăpânite bine doar două-trei formule tip ”chichiţă” la care puţini contribuabili rezistă în picioare. Acestea gravitează în jurul rigorilor privind registrele, deconturile (declaraţiile) şi raportările financiare, contabile şi fiscale.

Nu tocmai demult, ocupantul ani în şir a fotoliului de şef-adjunct la direcţia de resort, trezindu-se simplu controlor, judeca lucrurile la o fundaţie ce derula fonduri europene exclusiv după regulile fiscale ce guvernează activitatea societăţilor comerciale. Şi asta, pe leafă plătită de contribuabil. Când i s-a pus legea în faţă, a bătut în retragere.

Carta drepturilor contribuabilului, Codul deontologic al lucrătorului din finanţele publice şi chiar Jurământul funcţionarului public au rămas simple hârtii în vântul mentalităţilor. Tragerea la răspundere a inspectorului care a trecut pe lângă vreo bombă fiscală, în solidar cu evazionistul, rămâne doar o sperietoare de grauri în vişinul bunicii.

Indiferent cine coordonează controlul, trebuie remarcat (şi acţionat în consecinţă) că nici recrutarea, selecţia, promovarea şi evaluarea nu prea au multe din ceea ce se regăseşte în practicile ţărilor occidentale.

Acolo, pentru primii clasaţi în seriile de absolvenţi ai specializărilor economice, juridice şi de administraţie publică, fiscul se bate realmente să-i racoleze, înfruntând marile companii. Apoi, odată pus pe un post în sistemul de control, nimeni nu îngheaţă.

Întreaga activitate profesională se întemeiază pe respectul faţă de lege şi faţă de contribuabil. Dincolo de faptul că legislaţia este clară şi stabilă, regimul impunerilor şi al deducerilor fiind unul stimulativ, acţiunile de control sunt temeinic pregătite, mai puţin frecvente şi nu există suprapuneri sau paralelisme.

În fine, să mai spunem că (acolo) şi recompensarea este una dintre cele mai motivante, iar non-performanţa presupune, aproape fără excepţie, autoexcludere.


0 comentarii la “Patologie fiscală”
Comentariul tau