Aşa cum se cunoaşte de peste jumătate de secol (după Keynes), “dorinţa individului de a spori avuţia personală prin abţinerea de la consum este mai puternică decît stimulentul pentru întreprinzător de a spori avuţia naţională prin utilizarea mîinii de lucru pentru crearea de bunuri/ capital de uz îndelungat”. Tot de atunci sînt cunoscute cauzele de ordin psihologic ale înclinaţiei oamenilor de a economisi: nevoia de a crea rezerve pentru situaţii neprevăzute, dorinţa de a beneficia de dobînzi, senzaţia de independenţă dată de banii economisiţi, crearea condiţiilor pentru afaceri viitoare, plăcerea de a lăsa averea sau de a-şi satisface zgîrcenia etc. Economisirea banilor “la saltea”, evitînd băncile şi renunţarea la dobînzi, denotă preferinţa posesorilor pentru lichidităţi, ei avînd posibilitatea de a dispune imediat de bani.

Acest capital “mort clinic” (banii tezaurizaţi la saltea), neintrînd în circuitele active de creditare a investiţiilor prin intermediul băncilor, nu poate determina efecte benefice în economie. Astăzi, reţinerea în privinţa încredinţării economiilor către bănci este legată de gradul de asigurare a intimităţii financiare a clienţilor, de mărimea dobînzii şi de garantarea recuperării sumelor depozitate.

Adesea se apreciază că cel mai important element îl constituie păstrarea confidenţialităţii asupra depunerilor şi depunătorilor. Or, de multe ori, prin anumite norme ce vizează prevenirea şi combaterea spălării banilor se aduce atingere tocmai acestui deziderat. Dacă plafonul de garantare a depozitelor bancare este în prezent suficient de ridicat, iar dobînda anuală pentru depozitele în lei este peste ţinta anuală de inflaţie (lucruri menite să atragă depunătorii), în materie de secret bancar anumite elemente nu sînt la fel de stimulative.

Băncile raportează Oficiului Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor (ONPCSB) toate depunerile şi tranzacţiile ce depăşesc 10.000 de euro. Neinformarea Oficiului asupra tranzacţiilor suspecte, neraportarea operaţiunilor ce depăşesc nivelul reglementat se sancţionează cu amenzi contravenţionale masive. Însă, se estimează că, nici pînă acum şi nici în perspectivă, rezultatele activităţii ONPCSB nu au fost şi nu vor fi tocmai spectaculoase.

Analizarea a zeci de mii de operaţiuni, raportate de către bănci, s-a soldat cu înaintarea către Parchet a unui număr infim de dosare (616 sesizări au stat la baza întocmirii a 22 rechizitorii, în 2007), iar instanţele de judecată finalizează doar cîteva cazuri de spălare de bani.

Nici chiar în ţările din UE lucrurile nu stau prea bine. În Franţa, de pildă, TRACFIN-ul se confruntă cu probleme asemănătoare celor de la noi, existînd voci critice la adresa (in)eficienţei activităţii instituţiei.

Ceva mai bine stau lucrurile în Statele Unite, care au o lege specifică din 1986, spre deosebire de ţările europene care au introdus asemenea reglementări cu aproape cinci ani mai tîrziu. Totuşi, din cauza dificultăţilor de instrumentare a cazurilor de spălare de bani, chiar americanii, dintr-un număr de cîteva mii de dosare pe an au reuşit să determine inculparea a cîtorva zeci de persoane şi să condamne efectiv doar cîţiva idivizi (existînd aproximativ o condamnare la 1.000 de persoane suspectate iniţial).

În România, nu se poate spune concret cîţi bani se spală, dar – pentru 2007 – au existat indicii ale albirii a peste 200 de milioane de euro. Pe de altă parte, ARB atrage atenţia că, în situaţia cînd băncile raportează ONPCSB o tranzacţie care li se pare suspectă, de obicei, se decide (relativ facil) blocarea operaţiunii. Problema care apare astfel este că o blochează prea mult timp, clientul băncii avînd posibilitatea să pretindă daune.


0 comentarii la “Capitalul mort clinic şi intimitatea financiară”

Comentariile nu sunt permise.