„De soarta omului, nimeni nu se ocupă cu mai multă tragere de inimă, decît fiscul” , ne spune G. Astaloş în „Mirosul banilor” – roman epopee fiscală a unui contribuabil francez de origine română.

Înainte de a-i răscoli conturile contribuabilului de pe malurile Senei, mult temu­tul fisc francez îi prepară aces­tuia un dosar individual, care, nu surprinde pe nimeni (la ei), dacă acesta se referă la chestiuni orto­doxe sau (aparent) trăznite în legătură cu subiectul. Respectiv, dacă acesta este salariat, liber profesionist, rentier, cum stă „civil” (căsătorit, văduv, divorţat, separat de soţ/ soţie, copii, pensii alimentare, amante de întreţinut sau bordeluri frecventate), ce nivel de viaţă are (servitori, guvernantă la copii, şofer personal, marca şi cilindrii autoturismelor, voiajuri în ţară şi în străinătate).

Nu sînt uitate nici alte semne exterioare de avuţie (rezi­denţă secundara, piscina, iaht, avionetă, cai de curse, cluburi şi cazinouri frecventate).

Atari documente, prealabile controlu­lui fiscal efectiv, fac ca în extrem de rare cazuri acţiunea inspec­torului financiar sa dea greş şi să nu permită adunarea unei „recolte” remarcabile.

Evocînd toate acestea, nu imunitatea fiscului francez şi brutala lui imixtiune în nobilul suflet al contribuabilului se vrea subliniată, ci temeinica preocu­pare (la o „casa serioasă”) pentru strîngerea dărilor cuvenite bugetului public şi mai puţin inven­tarea de impozite şi taxe, ori majorarea celor existente.

Or, la noi, creşterea veniturilor statului (foarte necesară, dealtminteri) a fost, ani în şir, de-a dreptul legată de majorarea impozitelor şi taxelor de orice fel (şi chiar de apariţia altora noi pe firmamentul fiscal). În acest context se înscrie şi trecerea în secundar a eficacităţii colectării efective – integral şi oportun – la bugetul statului a unor sume cert datorate de către diverşii con­tribuabili. De altfel, evoluţia rămăşiţelor de încasat (termen ce ţine de argoul fiscal, dar care su­gerează şi un randament scăzut al „culegerii dărilor” pe fondul unor inabilităţi, poate şi un relativ abandon) vine să confirme o situaţie deloc roză. Mai ales din octombrie 2008, de cînd (se zice că) s-a instalat criza financiară (şi) pe plaiurile carpato-dunărene pontice.

Paradoxal, se menţin datornici semnificativi la bugetul public naţional şi la cel al asigurărilor sociale unele societăţi şi companii naţionale – departe de a fi restructurate şi, cu atît mai puţin, privatizate. Voci grăbite ar putea spune „Statul – printre marii evazionişti!”. Dacă ar fi aşa (şi, în mare, cam astfel stau lucrurile), exclamatiunile la apariţia tăierilor bugetare ori a noi dări şi a sporirii celor deja existente, sînt de prisos …

Numai dacă nu s-a adoptat între timp dictonul-cheie al lui Suhorov (strateg militar rus ce rivalizează în anumite privinţe cu Napoleon) referitor la viaţa civilă şi la buna ei organizare: „Nici un efort nu-i prea mare, cînd e vorba de fisc şi de nevoile lui”.


1 comentariu la “Nici un efort nu-i prea mare, cand e vorba de fisc…”
  1. piper daniela a spus:

    Fisc… e preocupat mai mult marirea salarilor nicidecum de altceva

Comentariul tau